ȘI DIN NOU EU

Și din nou eu,

Și din nou tu,

Și din nou trăim o iubire

Am simțit-o cândva,

Am simțit-o demult,

Nu ne mai vorbim

Nu ne mai simțim

Și caut din nou pozele cu tine.

Le aștern pe podea ca un dezordonat

Cine-am fost în amintiri

Și cine suntem Și din nou eu

Și din nou tu

O, muză fără denumire.

 

Am fost trandafiri,

Am fost leșuri,

Ne-am regăsit și ne-am pierdut

Prin tot ce-am așternut

Și am vrut să înflorim…

Și din nou eu,

Și din nou tu…

 

 

 

CINEVA ÎMI VORBEȘTE

Cineva îmi vorbește (dar nu poate fi decât sufletul)

Privește aceste ruine distruse,

Ale amintirii. Te fac să plângi,

Când astfel de săbii și arme

 

Ți-au pătruns în inimă și te-au ucis,

Și astfel mâna ta de mort,

Precum vezi, ea sângerează,

Când te simți atât de singur și ireal.

 

Un clopot te ciupe și te doare,

Privești o micuță floare care

Ei bine, ea reprezintă a ta iubire,

Care te-așteaptă în ziua de mâine.

 

Caut-o, apoi mai iubește-o,

Încă o dată. Vei vedea că devii

O persoană reală, o persoană

Sinceră. Ce a murit mai demult.

 

Dincolo de ruine, dacă treci,

Vei vedea un arbore al armoniei,

În crengile lui există,

Acele amintiri cu a ta iubire.

 

Care a plâns fără tine, neștiind

Că încă exiști. Dar vezi bine,

Din nou timpul îți joacă feste

Și alte amintiri, te îndeamnă să treci peste.

 

Mergi spre el, și-ți vei întâlni,

Adevărata dragoste. Pe care

Ai simțit-o mai demult, și care

Nu s-a adeverit. Și te-a durut.

 

Apoi pici în genunchi. Nu mai ai

Ceea ce tu numeai „iubire”,

Te gândești că nu ai pierdut-o

Și continui să lupți.

 

Apoi mori. Și-ți pierzi prietenii,

Care au existat doar în poze,

În acele amintiri dinainte

Să-ți întâlnești muza, ce azi te distruge…

 

Apoi trupul ți se descompune. Încă trăiești

Dar îți rămâne doar

Gândul. Și apoi vezi că din nou

Te răscolesc amintirile.

 

Și plângi, dar degeaba plângi,

Nu-ți mai ajung nici lacrimile,

Te îndrepți spre acel arbore al armoniei,

Și pici în genunchi, și iar plângi.

 

Apoi ne apar în cale norii,

Dincolo de ei îți vezi bătrânețea,

Care îți place, și râzi,

Nepoți și oameni simpli te fac fericit.

 

Dar apoi te izbești de o stâncă,

Și un dragon îți vorbește,

De parcă te-ar cunoaște,

Dar tu pe el, nu, e trist.

 

Apoi îți dai seama, că e mama ta,

Te întorci s-o iei în brațe. Dar e prea târziu

Dispare. Apoi te răscolește tristețea

Și plângi ca un copil.

 

Și apoi simți pe umărul tău,

Mâna tatălui tău care te împinge,

Spre un alt copac, dar al copilăriei,

Și vezi acolo, în crengile lui, alte amintiri.

 

Și te găsești acolo, cutreierând

Păduri și câmpii, zburzi cu mieii,

Te întreci cu vântul, și cazi apoi

Pe iarbă. Și adormi sub ochii soarelui.

 

Și simt cum trecutul

Tace.

Pe acest pământ, mă găsesc doar spini,

Împrejuru-mi,

Mă taie o sabie ce nu există,

Privesc o stea, privesc și luna,

Trăiesc,

Într-o nelimitată secundă.

Iar cerul, îmi mângâie sufletul,

Ce poartă

A mea tristă caligrafie,

Printre munți și stele o mie,

Dorul,

Iar pătrunde la mine în suflet,

Și trăiesc într-o unică pădure

De cuvinte

Pierdute.

 

 

STELE ÎN IMPAS

Se simte în aer o briză rece

de iarnă,

Care pe pământul plin de flori

Caută

Pe cine nu mai există.

Tăcerile îți taie respirația, gândul te doboară

pătrunzi în sufletul

Unei stele.

Ce te roagă să ții povara.

Ca și cum nu prea exiști

Și te uiți în urma pământului,

Oare mai ai iscusinți?

 

Stelele te prind, pe mine mă roagă

să-ți scriu acest bilet pierdut,

De restul lumii.

Amintirile mai te cheamă,

să nu mă uiți, drag prieten, e târziu,

Stelele mă îndeamnă să urc la ele

Sus.

Dar mi-e frică, analizez cerul înfierbântat,

De razele soarelui,

mă mângâie un dor cumplit, în inima dealului.

Pământul plânge, cu lacrimi de vânt,

Secunda

Se transformă

Într-un minut,

Și mă veghează de-a pururi,

Într-o carte,

Cu semne ondulate, pierdute

Doar într-o singură

Noapte…