Poema în alb și negru

În chiuveta din baie,

un milion de furnici ca o turmă de elefanți

fumau pipă într-un luminiș al deșertului.

Cuvintele începutului lumii

își amestecaseră literele cu nisipurile

acelei plaje.

 

Își pierduseră chipurile adevărate

și colcăiau ca niște viermi

ce-și eliberaseră mătasea

din trupurile lor vii.

O putere a împărăției hazardului

împletise firele într-o pânză groasă de păianjen

cu care acoperise ca o gogoașă soarele.

 

Priveam năucit pe fundul chiuvetei

în acea gaură neagră cum furnicile albe

orientându-se greu pe șenile,

încercau să alcătuiască

într-un efort mental de împotrivire

litera V. Semn al victoriei

sau un semn către nicăieri.

 

Când conturul deja se legase în margine

și litera aproape că se închegase în trup compact

s-a spart imaginea. Ape tulburi

au țâșnit din cotloanele cerului

rostogolind bolovani.

Fiecare bolovan

însoțit de un fluture înger.

 

 

Pierdut în peisaj

În astfel de momente creative

e nevoie de câteva ingrediente

lucrative fără de care,

dintr-o mie de motive

lucrarea s-ar pierde

în disperarea literaturii moderne.

 

Ne-am putea închipui oare

statele fără guverne?

Casele fără pereţi

și poezia fără poeţi?

Nu ne-am mai plăti ratele. Bucurie!

Am deveni, never ever,

stâlpi de fum în taverne?

 

Și-am scrie iar, poezie de caverne

pe stil nou? Nu e necesar!

 

În imaginea din fotografie

lucrez la birou,

în biroul de la ţară.

E primăvară și mă concentrez.

Priviţi-mi chipul;

construiesc un cavou

pentru poezie vie.

 

 

Ancorez de fapt nisipul

cu o scoabă,

având în cadru o roabă

de cărat capetele de hidră

ale vidului.

 

Alături, într-un vas pântecos,

ca o jumătate de clepsidră

partea de jos, urmăresc timpul

în scăderea fără folos

a lichidului.

 

Poziţia copilului

În placentă, spre naștere,

e importantă poziţia copilului.

Natura sau Dumnezeu

au lucrat mult pe partea asta

și în general

au potrivit lucrurile

astfel ca atunci când vine sorocul,

să iasă copilul

cu capul înainte.

Uneori gândul nesăbuit al mamei,

temerile ei excesive

sau nerăbdarea pruncului

(după mine doar contribuţia hazardului!),

scot înainte picioarele.

Asta nu e bine,

chinurile sunt mai îndelungi

și ţipătul copilului

la întâlnirea cu lumina

e ostoit de vlagă.

Chiar și mai târziu

voinţa mamei

are orgoliul să creadă

că poate decide

în numele copilului.

Poate să fie liberul lui arbitru.

Cum să fii arbitrul propriului tău fiu

într-un meci de fotbal?

Extrapolând, poţi fi!

S-au văzut femei arbitri.

 

Îţi pui tricoul negru,

inscripţionat pe spate cu „Lege”,

fiul tău e în meci se-nţelege

și fluieri 11 metri.

Îi faci semn discret să ia mingea,

el se supune

și o duce la punctul cu var.

 

Vrei să dea gol!…

 

El mai mult decât orice pe lume

în momentul acela

ar vrea să dea în bară.

Își ia elan și pornește numărând pașii.

Ţintește bara!

Îţi îngheaţă pentru o clipă

fluierul în gură,

ţi-a stat inima,

mingea lovește bara.

Mai fluieri o dată

repetarea loviturii.

Lumea se frământă

pe scaune în tribună, t

elefoanele ziariștilor

sună către redacţii,

fiul tău se apropie,

are figura dârză,

potrivește mingea în iarbă

și face zece pași înapoi.

Lansează din ristul bocancului

trasorul, cu aceleași coordonate.

Mingea izbește în același loc bara.

Copilul tău se bucură,

făcând semnul victorie

i spre galerie.

Asistenţa încremenită,

parcă se trezește dintr-un coșmar

într-o berărie și aplaudă.

Nu se mai potolesc ovaţiile!

 

Iar tu, ca mamă,

ţi-ai înghiţit fluierul de arbitru…

 

 

 

Căciula lui Dumnezeu

Își lăsase Dumnezeu căciula

toarsă și întoarsă,

fire răsucite și împletite

de Maica Domnului

din caierul furcii ei

cu flori de câmp

în fânul proaspăt cosit.

 

O căpiţă cât un munte

se înălţase la ăl bătrân,

taica-mare Tobârlan

în curte lângă casă.

 

Ca un fluture zburând

n-aveam stare

mă încerca un gând

ca o vâlvătaie

și până să mă dumiresc

m-am trezit smulgând

o pală de fân

din mijlocul căpiţei.

 

Cu chibritul am aprins căciula.

Șerpii ăia de foc

de-i omorâse tata

cu furca de fier, șerpuia

căţărându-se spre cer.

 

În mintea mea eu îi înviasem

cu mâna mea i-am stârnit.

Și-am fugit în casă

ascunzându-mă sub masă.

 

Au venit niște oameni

de peste drum,

au întins covorul de scrum,

împrăștiindu-l prin curte

cum au putut. Găleţile

de lacrimi

din ochii mamei

au terminat treaba.

O vreme așteptându-l pe tata,

am rămas sub masă.

Degeaba! Tata nu s-a mai întors

acasă niciodată!

Și Doamne ce-aș fi vrut să vină

să mă bată!

 

 

Prostituata regală

Am citit zeci de tratate

privind corpul femeii divin,

cu linii perfect ajustate

rotunde și prelungi

care nu pot ascunde

minunea scânteii

când ajungi sub crusta

boabei de struguri,

la vin.

 

Ideile

cum că propriile corpuri

le aparţin sunt depășite

și vetuste, fum.

Îmi asum ce spun

de la ascet la poetul nebun.

 

Nu ele femeile și-au

modelat corpul

din praf de stele.

Și nici nu l-au capturat

din ecranul

unui cinematograf.

 

Corpurile femeilor aparţin zeilor

vieţii și dragostei.

 

Legenda fiicei faraonului Keops

zice într-un paragraf

din addenda vieţii ei sexuale:

Fiecare dintre aspiranţii amanţi

să-și aducă amenda

în pietre pătrate, nu în talanţi,

în schimbul favorurilor sale.

 

A fost cu mii de bărbaţi

fără hei, fără eh,

satisfăcută să vadă

în pământuri aride

cum crește în jurul ei,

zidul marii piramide

din Gizeh.

 

 

Zepelinul

De la o vreme

mi se pare că port

în spinare

un sac de vânt.

 

Am a mă teme

și nu pot să știu

dacă zbor devreme

sau prea târziu.

 

În sacul acela

ca-ntr-un cort

am pus toate

visele mele colorate.

 

Sunt nacela cu plinul

de pământ și păcate

ce trage dintre stele

zepelinul în jos.

 

Când și când

părţi din mine

trebuie aruncate

peste bord.

 

Uneori plutesc,

alteori în dezacord,

mă trântește-n ţărână

o rafală de vânt.

 

Dezleg cu o mână

crispată gura sacului

și o dogoare globală

mă aruncă fix

 

la mama dracului

în cazanul cu smoală.