III. ei

Fecioară,

tăcerea și singurătatea sunt două fiare reci

ce-mi sorb din ochi lumina ce mă inundă,

în întunericul ce crește,

ce scaldă țărmuri abrupte în sufletul meu.

Adevărul nu se împarte fără cuvinte răsfrânte,

înotând printre stele și cearceafuri răsfoite în valuri,

stând întins pe patul nostru de vise,

îmi ești unul din acele tablouri care refuză să moară.

 

Am înotat către tine întreaga noapte prin gânduri,

hotărât să regăsesc chipul singurei femei

pe care lumina nu clipește,

iar timpul o dezbracă de secunde…

Un singur cuvânt îți este scris în pupile

și naște și moare într-o clipire,

răsfirându-se prin viața mea adânc,

înăbușind pașii următoarei primăveri

ce pare că azi, prin tine a renăscut.

 

Nici somnul cu lumea frântă în oglinzi sfărâmate,

nici delirul în zbuciumul profetic,

nici iubirea cu dinții și unghiile ei ascuțite

însetate de sânge,

flămânde în carne, nu mi te pot lua.

Să nu-mi atingi acest sărut,

pentru că…

poartă o lacrimă înăuntru.

Tu Lună, azi, nu-mi mai ești lună!

 

 

IV. Simt… Te simt!

Am închis palma, am strâns pumnul

și m-am oprit.

Printre degetele mele se scurg umbre

ce traversează noaptea,

luminând cu lampa palidă,

în pupilă,

inima unui singur cuvânt.

Iluzii.

 

Te trăiesc așa cum primăvara

își consumă existența

în inima veșnic vie

a unui etern îndrăgostit.

 

Ești un foc albastru

ce n-are nevoie de carne, de sânge sau de suflare,

să zbiere din fiecare literă rotunjită la colțuri

un sentiment.

Tu, Lună, nu-mi mai ești lună,

dar eu ți-am iubit toate acele întunecări

prin care soarele

trecea-n secret.

 

Nemângâiat,

când mâinile te ferecau în inocenta lor curiozitate,

când buzele topeau fiecare silabă nerostită

a nefirescului firesc,

te-am iubit cu o inimă de piatră,

din care firele de nisip curgeau șiroaie

pe trupul încremenit de timpuri.

 

Tăcerea arde,

dar eu simt.

Te simt!