Ultimul cuvânt

Cu pletele de iarnă sărutate,

ai să mă iei în brațe într-o zi

și-ai să mă ierți, ca să putem muri

în marea ce va fi și ea pe moarte.

 

Când vei veni cu mâinile la spate,

la rândul tău cerându-mi iertăciune,

ca valurile-ngenunchind, anume,

ca să se spele-n mare de păcate,

 

vom ști atunci să devenim pământ,

cu grația celor care nu mai sunt

decât un val în mările turbate.

Și vom vedea, la țărmul de mormânt,

că-n fața veșniciei eșuate

doar moartea are ultimul cuvânt.

 

 

Martori

Ca martori am doar noaptea și pustiul

și-această lume oarbă, neatentă,

și cărțile ce ți le-am scris cu cretă

pe fundul mării, când s-a-nchis sicriul.

 

Această mare surdă și dementă

se ține după mine teleleu,

să șteargă fiecare pas al meu

și, de pe lucruri, ultima amprentă.

 

Să-mi las în urmă ceasul, pardesiul?

Dar urma piere ca un curcubeu, t

otuna este mortul ca și viul –

 

că m-am născut și am trăit și eu,

ca martori am doar marea și sicriul,

ca martor Îl am doar pe Dumnezeu.

 

 

Din Cartea Morților (traducere aproximativă la un papirus)

 

Au mai rămas aici pietroaiele

Cele mari

Și pulberea

Și această căldură toridă

Din care luăm și noi câte

Ceva – puțin delir –

Și… un sentiment de grandoare.

Marin Sorescu, Teba

 

Când mori adică atunci când evadezi din timp,

când divorțezi de el și te cununi cu veșnicia,

când te îmbraci într-un giulgiu alb ca într-o adevărată rochie de mireasă

sau te mumifici de viu în cuptorul ăsta doar ca savanții de poimâine să te confunde

cu nu știu care faraon din Dinastia a IV-a

și toate astea numai pentru c-ai avut proasta inspirație să te trezești în deșert,

pe spinarea unei cămile cifotice, odată cu furtuna de după-amiază,

(tu, un turist absolut inocent de orice conspirație cu faraonul dat),

se dă, deci, un trunchi de piramidă pătrată,

 

un faraon ca oricare altul

și un apus de duzină –

să se calculeze tangenta unghiului dintre dreptele a și b,

unde a este prezentul, iar b secolul al XIV-lea BC

și, pentru proba de baraj, câți ani îi ia unei piramide

să crească la loc din trunchiul acela.

 

Tu știi prea bine că nimic nu e bătut în cuie pe lumea asta

(în afară de Hristos pe Cruce, la intersecția matematică dintre ere)

că totul pe lume trece chiar și cea mai mare și adevărată iubire

și, totuși, uită-te la mine cum mă chinuiesc

să-ți meșteresc o dragoste care să dureze dincolo de mormânt,

o dragoste tip piramidă,

un sarcofag al iubirii în poemele mele, mai degrabă decât o iubire propriu-zisă,

proaspătă –

eu n-am de gând să las trandafirul acesta să se ofilească de la sine,

am să-l tai mai înainte de vreme și am să-l pun la presat între filele caietului meu de

poeme

ca să-și păstreze splendoarea intactă pentru eternitate

și, totuși, ce fragilă este eternitatea aceasta,

sufli puțin asupra ei și se spulberă.

 

Tu nu-mi lua în nume de rău elucubrațiile anterioare – e de la căldură,

sunt aproape 50 de grade pe scara lui Celsius

și ne uităm prostiți în sus la piramidele din Giza (de jos nici nu li se vede vârful),

nu suntem chiar în inima deșertului, dar de aici poți s-o auzi cum bate,

suntem, așadar, în interiorul unei clepsidre gigantice, plină ochi cu cel mai fin nisip,

care măsoară nu trecerea timpului,

ci eternitatea.

 

Piramidele, mai stranii ca în fotografie,

morminte fără morți, servesc astăzi, printr-o crudă și sofisticată ironie,

mai mult viilor decât morților,

nu mai sunt demult o garanție a vieții veșnice pentru cei din urmă,

ci, mai degrabă, o consolare pentru cei dintâi –

chiar dacă vom muri, își spun ei, cel puțin ceva din omenire va dăinui

și, chit că monumentele funerare ale marilor faraoni nu au nicio legătură cu ei înșiși,

poate că nisipul pe care l-au călcat în picioare venind aici,

poate că piramidele înseși își vor aminti de ei – nimic nu este mai durabil ca memoria pietrei.

 

Dacă eram egipteni, în vremurile acelea,

aș fi poruncit să ne îmbălsămeze cu inimile schimbate,

inima ta în loc de a mea și viceversa,

 

– să vezi ce le-am fi dat arheologilor de furcă –

să ne îmbălsămeze în suluri de papirus în loc de pânză,

papirus pe care s-ar fi scris poemele acestea.

 

Poemele acestea sunt libertatea mea,

fiecare dintre ele e o piramidă de hârtie

care stă să se dărâme la prima suflare ca un trandafir uscat, deșertic,

ca nisipul fierbinte care se spulberă la orice pală de vânt,

mi-e o lene teribilă să scriu în momentul ăsta,

căldura mi-a luat mințile,

dar îi dau înainte haotic, fără să urmez vreun fir anume,

improvizând pe parcurs și îmboldită numai de conștiența teribilă a faptului că

ceea ce scriu acum, aici, la baza Marii Piramide,

nu este cu nimic mai efemer decât piramida însăși,

căci dacă ar fi vrut pământul, într-o secundă, ar fi putut să se scuture de ea,

s-o spulbere.

 

Ce altceva este piramida decât un deșert solid care nu poate curge în clepsidră,

un os care-i stă timpului în gât fiindcă nu-l poate înghiți,

nu poate să-l digere ca pe oricare altă mâncare

și dacă, totuși, deșertul a fost cândva o pădure de piramide,

piatră solidă până la Dumnezeu,

care s-a sfărâmat apoi încet, încet

până când din el s-a ales praful și pulberea…

 

Ce zicea un mare poet despre efectul de piramidă1,

habar n-am, nimic nu-mi mai aduc aminte,

ăsta-i efectul de care vorbea, probabil: stai la umbra ei, te coci și uiți de tine,

realizezi cât de insignifiant e omul, cât de mărunt în toată măreția lui,

nu doar deșertul, Giza și Egiptul,

ci întreaga lume există în umbra acestor piramide,

se face pulbere lângă ele,

cu Sfinxul ca un buldog de pază,

un Cerber cu trup de leu la intrarea în eternitate.

 

Ne-am teleportat acum, printr-un artificiu de stil,

pe acoperișul unui hotel din Cairo,

bând apă minerală cu damigeana

(„aduceți-mi Nilul”, poruncești tu, „numai el poate să mă sature”),

tu faraonul, eu scribul,

noaptea care va veni ca o pisică neagră la picioarele tale,

istoria ca un sfinx

și Ra asfințit – un scarabeu urcându-se pe tine,

îmi iau papucul și-l strivesc sub talpă,

 

„auzi”, îmi lași cu limbă de moarte,

„să mă îngropi acolo unde l-au îngropat pe Alexandru.”

 

Am un scris îngrozitor, câteodată nici eu nu pot să-mi descifrez hieroglifele,

dă-le încolo, și așa nu au nicio valoare,

tot ce am să scriu eu vreodată s-a scris demult,

mai înainte să fie clădite piramidele,

eternitatea lor neclintită nu face nici cât o clipă de-a noastră,

„ia uită-te la bustul ăsta de piatră”, zici tu, luându-mă complet pe nepregătite,

„mi se pare că ai moștenit nasul Cleopatrei.”

 

Las scrisul, lasă și tu prostiile,

tolănește-te, mai bine, la mine în poală,

cum am să te fac eu să înțelegi că cea mai mare fericire și cea mai mare suferință

din viața mea este că te pot vedea pe tine îmbătrânind,

că văd cum ți se destramă frumusețea încet, la umbra lunii,

tu ești cea mai fidelă oglindă a anilor care trec peste mine,

tu mă odihnești cum numai moartea poate să odihnească,

îți mângâi părul, îți pieptăn gândurile

și tu clipești tot mai des, să-ți scuturi somnul de pe gene,

cum mi-aș scutura eu deșertul de pe picioare.

 

În clepsidră, ce avalanșă!

 

50 de grade la umbra Marii Piramide,

e de neînțeles cum poate să fie atât de cald în cea mai gigantică umbră din lume,

delirium tremens din lipsă de apă,

te uiți la mine și-mi spui că eu sunt Fata Morgana,

că poemul acesta e o iluzie,

eu sunt mirajul, iar tu furtuna de nisip,

ochii tăi mă țintuiesc indescifrabili ca două hieroglife

traducându-mă, pe nesimțite, din Cartea Morților în Cartea Vieții.

 

Cu clepsidra trupului tău

îmi măsor destrămarea.

1. Efectul de piramidă – volum de poeme scris de Marin Sorescu.