NEMURITORUL

La Ipotești se-așterne înserare,

Iar un Luceafăr a ieșit din nor,

În tei plutesc miresmele de floare

Căci Eminescu e… Nemuritor!

 

Și de-i plecat acum în altă zare

Ne-a dăruit nemărginitu-i dor,

În suflete avem albastră floare,

Căci Eminescu e… Nemuritor!

 

Și ca un Zeu al lumii trecătoare,

Din ceruri ne privește visător,

Pe lacul lui sunt nuferii în floare ,

Căci Eminescu e…Nemuritor!

 

La Cernăuți va arde-o lumânare

Și Bucovina plânge azi de dor,

Prin nopțile de sfântă așteptare,

Căci Eminescu e…Nemuritor!

 

Iar la hotare-ntindem horă mare

Și-i vom cânta al veșniciei cor,

La Nistru, ori la Tisa-ndepărtare,

Căci Eminescu e…Nemuritor!

 

 

DESTIN

Într-un veac de întristare

Doar cu rugile prea sfinte,

Cei avuți privesc pe mare

Iar norodul spre morminte.

 

Plai străbun din Bucovina

Prin străini petrece veacul,

Doar săracul poartă vina

Dar nu mai găsește leacul.

 

Te-ai născut să dai lumină

Pentru-o lume muritoare…

Prea a nădușit prin tină

Pentru blidul de mâncare.

 

Ne-ai dat codrii de aramă

Și-ai pus nuferii pe lacuri,

Ce rămân,de bună seamă,

Mângâiere peste veacuri.

 

Ai gândit ce-o să ne-mbie

Și ai pus o floare-albastră,

Ce-o privim spre veșnicie

Seri de vară, prin fereastră.

 

Un Luceafăr ce veghează

Din a lui boltă cerească,

Tu l-ai coborât pe-o rază

Spre iubire pământească.

 

Din gândul tău nestăvilit

Azi a-nflorit bătrânul tei,

Și parcă plânge-n asfințit

Vărsând o lacrimă pe-alei.

 

Iar visul tău, de ne-nțeles,

Precum furtunile din mări,

Ți-a fost destin de Zei ales

Și ai pornit spre nalte zări.

 

Te-ai stins, ca o lumânare,

Stând prin locuri neștiute,

Făr de vreme,spre uitare,

Sau speranțe nenăscute.