Astfel, ziua se petrece…
În răcoarea dimineții, când doar păsările cântă,
Primul gând la tine zboară, înspre poezia sfântă!
Glasuri sprintene se-ngână, globul soarelui îmbie,
Nesfârșită-mi pare clipa, dăruită, parcă, mie!
Porția de poezie – când suspin, când mângâiere –
Rănilor îmi e pomadă, simt cum inima-mi o cere!
Astfel, ziua se petrece-n desfătare și tumult,
În statornică dorință, când de gura ta ascult!
E-atâta tu, iubite…
E-atâta tu, iubite, în versul tău flămând,
Încât nicio clipită nu mi te scot din gând!
E-atâta tu, iubite, de-o vreme-n oful meu,
Încât îmi pare viața un colț de empireu!
E-atâta tu, iubite, în verbul tău sonor
, Încât adun în mine fior după fior!
E-atâta tu, iubite, în ochii-mi veșnic triști,
Încât aș vrea de-a pururi în suflet să-mi exiști!
Îți sunt mereu
În gându-mi trist, violaceu,
Te chem ades, îmi vii mereu!
Ardorii mele, Prometeu,
Te-aprind și-n somn, îmi arzi mereu!
Aed ajuns la apogeu,
Îți cânt de dor, m-alini mereu!
Ursitei mele supraeu,
Mă fericești și-ți sunt mereu!
Citesc poemul dimineții…
Citesc poemul dimineții și tind să cred cu-nverșunare
Că vrerea care mă-nfioară nu-i pur și simplu o-ntâmplare.
Citesc poemul dimineții și tind să cred cu-nverșunare
C-același simțământ ne-ncearcă, uimindu-ne pe fiecare!
Citesc poemul dimineții și tind să cred cu-nverșunare
Că te ador dintotdeauna, că-mi ești și scut, și alinare!
Citesc poemul dimineții și tind să cred cu-nverșunare
Că taina inimii arzânde nu poate fi întâmplătoare!
Aș mai putea trimite‒o vrajă…
Castanul de la drum brodează covorul toamnei timpurii:
Aș mai putea trimite-o vrajă, să ne trezim iarăși copii!
Un trandafir stingher pălește sub raza soarelui cu dinți:
Aș mai putea trimite-o vrajă, cu vorbe de alint, fierbinți!
Pe deal măceșii se-mpreună cu soarele în asfințit:
Aș mai putea trimite-o vrajă să știm că dorul s-a-ntețit.
Ograda casei de la țară e înțesată cu trifoi:
Aș mai putea trimite-o vrajă să nu ne lecuim de noi!
Comentarii recente