Palma-mi rămâne suspendată în faţa unei hârtii oarbe de cuvinte şi îmi oferă răgazul de a număra clipa strigătelor desenate în paginile revistei Vâlcea literară – ce încă respiră picătura de literatură în marea de cultură-, căci ea, mâna… s-a blocat ca pictorul în faţa pânzei ce îşi aşteaptă chinul desăvârşirii pentru a transcende timpul cu nonşalanţa aducerii aminte. Nu mai poate să scrie! Răsfoieşte de colo-colo numere de reviste, doar-doar va prinde ideea de picior… şi-l prinde pe A fi rostit de Nichita Stănescu în volumul – rămas mărturie pe biroul meu de lucru – Amintiri din prezent: „A fi e o durere şi o participare luminoasă”.

Cât adevăr revarsă acest „a fi”! Nimic mai potrivit pentru a afirma că inclusiv menirea unei publicaţii de literatură este de a se alimenta cu seva acestei dureri a prezentului scriitoricesc, pentru că, înainte de a deveni o „participare luminoasă” printre aripile timpului, arta creaţiei este supusă trudei şi zbuciumului interior al celor care semnează, în versuri sau în proză, fie ca debutanţi, fie ca deja consacraţi în tainele literelor din care se naşte acest produs finit numit Cuvânt. Și uite aşa, dând filă după filă, mi se perindă sub priviri veritabile „respirări” sosite de departe sau din judeţ, de-aproape, să-şi lepede tăcerea într-un curcubeu al rostirii, deasupra căruia Ideea îşi tot face de cap, că fuge şi n-o pot ajunge! Apoi, calea momentului actual se luminează printr-o ars poetica semnată de Nicolae Nistor cu titlul Poetul desenator („Poetul nu stă la coadă/ să cumpere tigăi,/ el se ascunde într-un anticariat/ să cumpere filozofi la preț redus./ Băncile sunt pentru poeţii care au obosit/ de atâta povară a lumii,/ atunci ei desenează cărți pe caldarâm/ şi joacă şotron cu cei mici”), descoperită personal în mediul online şi completată, se pare, de o altă creaţie de acest fel a acestuia, publicată în revista Vâlcea literară nr.1(3)/2022, cu titlul Nici nu mai știm să plângem, pentru că, într-adevăr, pentru a spune „cuvinte disperate numite poezie” este nevoie să „confecţionezi cruci de lemn”, povara scrisului materializân-du-se tocmai pe aceste coli albe ce se umplu de lacrimi care izvorăsc din şi în cuvinte, cuvinte ce îmbracă în semnificaţii toate cele 5 numere ale revistei – publicate anterior momentului scrierii de faţă – şi toate numerele ce vor urma: „iar lacrimile devin oglinzile/ noastre ascunse”. Lacrima se metamorfozează aşadar în simbol-cheie al mesajului poetic, iar poetul, într-un avatar al cotidianului, precum în poezia lui Dan Mitrache din nr.1/2021: „În căli- mara sufletului îmi picur o lacrimă./ O voi ascunde/ în piatra filosofală din cerneala incoloră a vorbelor nerostite”. (Avatar)

Și astfel, îmi imaginez cum, aşezaţi la masa cuvântului, vinovaţii pentru apariţia acestei reviste de cultură (Nicolae Nistor, Gheorghe Smeoreanu, Cristian Ovidiu Dinică, Dan Mitrache şi întreg comitetul redacţional) survolează „închisoarea poeţilor” din care, prin editorialul lui Gheorghe Smeoreanu din nr.1(3)/2022, „numai unul a scăpat”, sub semnătura lui Florian Silişteanu – „un înger/ dintre oameni/…lepădat” – ce decide că poetul nu este altceva decât zugravul lui Dumnezeu în acelaşi prezent continuu de trudă şi migală pe care arta poetică îl presupune ca zbucium existenţial, pe de o parte: „azi m-am gândit să-i zugrăvesc lui Dumnezeu, pereţii/ se întreceau să dea cu var, poeţii”, dar şi ca sacrificiu suprem al fiinţei ce aspiră la fărâma de nemurire divină, pe de altă parte: „la început când mă gândeam să îi vopsesc lui Dumnezeu pereţii/ eu nu ştiam că-n ei sunt îngropaţi poeţii/ numai atunci l-am auzit pe unul dintre ei plângând/ am observat cum curge sânge din cuvânt.”

Să nu uităm însă că „Putem fi fericiţi, nespus de fericiţi, peste măsură de fericiţi”, ne spune editorialul revistei Vâlcea literară nr.2/2021, prin scrisul lui Gheorghe Smeoreanu, deoarece efortul susţinut al echipei de redacţie s-a materializat, iar pânza pictorilor de cuvinte a fost expusă cititorilor. Cum s-a întâmplat asta?… veţi întreba, iar eu vă voi răspunde: prin toate cele 5 numere publicate anterior acestui nr. 6 în care vă scriu acum, dar mai ales prin încrederea pe care iniţiatorii acestui proiect au avut-o nu doar în propriile forţe şi în propria voinţă, ci şi în toţi cei care-şi desfăşoară o activitate literară la nivel judeţean, în special, dar şi la nivel naţional şi, de ce nu, internaţional. În paginile numerelor acestei publicaţii „ne-scriitorii” vor descoperi o lume variată a trăirilor şi ideilor existenţiale, a viziunilor artistice şi creative, ce creşte valoric de la un număr la altul.

Deci, „vii cu mine sau pleci?”, drag cititor, întreabă încă din primul număr al revistei (nr.1/2021) Petre Tănăsoaica în  „Sângele poeziei”, o incursiune în trecut transformată în prezent liric prin adverbul temporal „acum” („Acum urc şi cobor în Valea Plângerii, pe sub ploaia de săgeţi otrăvite a imaginaţiei, iar tu râzi tandru, pentru că ştiai de atunci că o să bei sângele poeziei cu altul!”), acel acum al realităţii imediate care “stă ascunsă şi doare” şi din care doar strigătul poetic mai răzbate: “auzi doar un urlet de câine – urlet de om!” (Nicolae Nistor, Urlet de câine – urlet de om… în nr.1/2021). În toată această tăcere zbuciumată a creatorului se conturează “fânul cu vise” şi “tabloul norilor de catifea”, furtuna de gânduri căutându-şi lumina în singurătatea cugetului artistic, după cum mărturiseşte Dan Mitrache în Poetul: “singur pe plajă/ în ţiuitul asurzitor al tăcerii/ începe a desena pe nisip/ cu penelul minţii/ noianul de imagini din sufletu-i rebel” (Vâlcea literară nr.2/2021).

Imaginea poetului care încearcă să se desprindă din mediul exterior sinelui liric, pentru a putea atinge flacăra inspiraţiei, în dorinţa sa de evadare din obişnuitul vieţii, din superficial şi care caută permanent absolutul sau esenţa tuturor lucrurilor înconjurătoare, se regăseşte în poezia lui Ovidiu Cristian Dinică din nr.1/2021 Blocul fără memorie: “blocul ascunde trăsături umane între ziduri tencuite cu palmele ude de ființe coborâte dintr-un alt univers, sunt salahorii speranței”/ (…)/

„în camera mea întunericul înlocuieşte lumina unui zâmbet cu lacrimile uscate ale vremii”. Totuşi, pentru autor, zborul poetic nu este altceva decât un salt în gol, asumat conştient ca sacrificiu în numele creaţiei: “pe acoperişul devenit trambulină poeții sinucigaşi plătesc în avans cu versuri dintr-un alt veac, saltul în gol.”

Ar fi multe de spus şi de explorat despre cei care semnează în paginile acestei reviste vâlcene de literatură, dar mă voi opri aici, cu promisiunea că retrospectiva va continua şi că nici un nume publicat nu va scăpa de peniţa mea, cu excepţia subsemnatei, ce vă creionează a ei mărturisire: Eu doar aștept cuminte ca timpul să semneze pentru mine…