Cerul, proaspăt scos din cuptor, ardea. Peste un Bosfor neted, călcat cu fierul, Împăratul Îşi întinsese, acolo sus, hlamida umedă la uscat, plouase aseară şi norii zburliți muşcau şi murdăreau totul – o haită de câini uzi lătrând în ceață. Dedesubt, foc. În fiecare dimineață, pescarii îşi scoteau plasele pline cu cioburi de lut ars, câte-un copil încerca să le potrivească la loc, să vadă ce iese: o amforă cu chipul lui Ulise sau un cer mai vechi care s-a spart. Dacă ridicai mâinile în sus, pumnul la Dumnezeu sau aveai măcar neruşinarea să ciupeşti norii de şoldurile abundente, te frigeai, fără îndoială, la degete şi asta, încă, chiar după ploaia zdravănă de aseară. Uscat, soarele se zgârcea în sine. O frunză bătrână, gata să pice dintr-o clipă în alta, atârna deasupra Constantinopolului – ca orice gospodar cu prevedere, Împăratul Îşi ardea lanul de frunze moarte şi oraşul, sub flăcări, era să ia foc. Marea mirosea a miez de pâine caldă şi lui îi era foame.

Azi-noapte avusese iar visul acela. Se făcea că citeşte Scriptura şi paginile, pe măsură ce le isprăvea, se pustiau de cuvinte, acolo, în deşertul dintre două file, era el, privind lupta lui Iacov cu îngerul, însă cu el în loc de Iacov, cu marea în loc de înger. Dar marea nu se lăsa biruită. În cele din urmă, un val l-a izbit în coapsă şi el s-a trezit, urlând de durere, cu mâna pe coapsă unde Bostangibaşa l-a ars cu fierul. Acum şchiopăta. Ar fi vrut să le mulțumească oştenilor care îl duceau la locul de execuție, fără ei nu ar fi putut merge, şi ce bine este să mergi oricând, oriunde, chiar şi la moarte, numai să nu stai pe loc în aceeaşi celulă, în aceeaşi aşteptare eternă, împresurat de întunericul minții tale. Atât de mari şi goale sunt gândurile că te poți pierde în ele, ca un minotaur în labirint, ca un labirint în minotaur. Întuneric imens şi în fortăreață, şi în sine, întuneric înalt până la Dumnezeu. Numai tu şi marea.

Marea! Duşmanul lui, moartea lui, temnița şi temnicerul lui – marea! De când l-au închis la Şapte Turnuri n-a făcut altceva decât să o asculte. Acolo, în celula din Turnul Ambasadorilor sau, mai rău, pe când se afla în Grota Sângelui, aşteptând să înceapă caznele, marea, nevăzută, ascunsă, de neatins, îşi întindea tentaculele albastre până la urechile lui, îl inunda din toate părțile, infiltrându-se ca mucegaiul în pereții masivi de piatră. Pentru el, om neobişnuit cu marea, domn al câmpurilor verzi şi statornice de care omul se simte sprijinit în viață,acesta nu-i decât un alt supliciu. Toată viața avusese rău de mare şi acum sultanul îi va lua această viață şi-l va arunca pe fundul mării. Şi iată-l stând în întuneric, cu marea bătându-i cu pumnul în uşă, nerăbdătoare, agitată, lacomă, dornică să-l înghită înainte de vreme. Că nu poate s-o vadă e şi mai rău. Dacă ar putea, cel puțin, s-o privească în ochi, atunci ar putea s-o îmblânzească, atunci poate i-ar înțelege şi el farmecul şi frumusețea. Toată ziua şi toată noaptea, un balaur i se zvârcoleşte la uşă, adineauri când l-au scos afară şi a văzut soarele, cerul, oraşul, vii şi uscate, se aşteptase ca seraiul întreg să fie sub apă. Nu putea vedea marea, dar asta n-avea niciun fel de importanță, o auzea de parcă i-ar fi turnat-o cineva pe toatăîn urechi.În primele nopția fost de-a dreptul înfricoşător, nu putea să doarmă din pricina foşnetului aceluia continuu şi, când în sfârşit adormea, avea coşmaruri: visa nu că e schingiuit sau sugrumat de turci, ci că se îneacă. Se deştepta îngrozit, gâfâind şi sufocându-se ca un înecat. Apoi a început să viseze că se luptă cu marea. Când l-au bătut prima dată, a crezut că loviturile de bâtă, biciul, fiarele o vor acoperi, dar nici ele n-aveau atâta putere. O aude peste țipetele fiilor săi torturați şi peste propriile țipete, o aude până şi în somn. O aude chiar şi când, după prea multe lovituri, îşi pierde cunoştința. O aude când se roagă. Cu numele Împăratului pe buze, Brâncoveanu stă chircit în celulă, deşirat în bătaie, flămând şi tremurând pe sub cămaşa ruptă, şi spune Rugăciunea inimii ca să nu mai audă marea. Trage aerul greu în piept şi-l dă cu poftă afară, expirația a ajuns să-i țină de sete, iar inspirația de foame. Şi atunci, inspirând şi expirând, îşi dă seama că valurile mării au acelaşi ritm cu rugăciunea. Şi respirația lui. Şi bătăile inimii. În uimire, ia o gură mare de aer şi se scufundă, lasă marea să-i pătrundă în inimă. Să-i spele toate păcatele. Când iese, e mai curat decât în ziua în care s-a născut.

Şi când te gândeşti că al strămoşilor lui este oraşul acesta. Tot ce vede acum, cu ochii mijiți de lumină, din locul acesta splendid care se cheamă Yalı Köşkü, în graiul agarenilor, sau, pe limba lui, Conacul de pe malul apei, de la Marele Serai, zidit pe ruinele palatului bizantinilor, până dincolo de Turnul Galata, în stânga şi în dreapta, oriunde ai privi, în sus şi în jos, până la cer, toate sunt moştenirea lui. Dacă nu ar fi căzut orașul acesta în mâinile strămoșilor tăi, îşi spune el, privind fața inexpresivă a lui Ahmed, poate că eu aș fi stat acum pe tron și tu în genunchi, înaintea mea. Priveşte spre grădinile luxoase de la Topkapı şi încearcă să-şi imagineze cum arăta Marele Palat când Ioan al VI-lea Cantacuzino a luat coroana Bizanțului şi, chiar mai devreme, pe vremea lui Andronic al II-lea Paleologul, a lui Mihail al VIII-lea, Alexie şi Isac Anghelos, Alexie I Comnenul, Roman Diogene, toți acei basilei ale căror izvoare de sânge s-au vărsat în acelaşi râu mai mare care curge acum prin vinele lui. Care se va vărsa, în curând, aici, înapoi la izvoare. Cum arăta prin ochii lor? Niciodată până azi nu s-a simțit mai stăpân peste oraşul acesta, mai legitim stăpân decât acum când oraşul îl tratează ca pe un străin, ba, mai rău, ca pe un duşman. De altfel, trebuie să prețuiască ironia fină şi, probabil, cu totul neintenționată a lui Ahmed. L-a închis la Yedikule – fortăreața bizantină a Marelui Teodosie, în turnul care străjuieşte, de-a stânga, Poarta de Aur, pe unde intrau basileii Bizanțului în triumf. Când l-au băgat întâi în curtea interioară, a putut să vadă poarta din interiorul fortăreței, aşteptându-l anume pe el, aşa cum venea în lanțuri. Ca pe o altă poartă a lui Ianus, cu dublu sens – glorie din afară, moarte dinăuntru. Apoi, de la Poarta de Aur, l-au adus la palat, ca pe împărat. Şi strămoşii lui, ceilalți, de după cădere: străbunicul Andronic, răpit de turci în cele mai stranii împrejurăricu putință, ucis de oamenii Porții, când, unde, numai Dumnezeu ştie, şi Şeytanoğlul pe ale cărui urme calcă el ca pe ace. Bogăția ne-a fost blestem. Eu și el suntem una – pizmuiți pentru averi, jefuiți în propria locuință, învinuiți de trădare – așa cum Murad și Ahmed sunt una, de parcă toți sultanii nu ar fi decât unul singur de la Mahomed și până acum, de parcă timpul nu s-ar mai sătura să facă aceleași păcate. Noi suntem viciul istoriei.

Şi unchiul său, Şerban, care-şi închipuise că ar putea pune mâna din nou pe Constantinopol, şi Ioasaf, acel venerabil strămoş a cărui unică greşeală are să-i coste pe toți viața, şi el, întors acasă ca să moară – atâția domni, cu fruntea în nori şi tălpile în valuri, dintre care numai el singur a înțeles că împărăția lor nu este din lumea aceasta. De aceea, mai mare i-a fost nedumerirea când boierii sfatului l-au pus voievod, decât atunci când capugiul i-a dat năframa de mazil. Douăzeci şi cinci de ani aşteptase clipa aceasta şi, totuşi, a râs cu Ianache de grecul care-i avertizase de planurile sultanului, a râs şi când l-a primit pe Mustafa-aga, vechiul său prieten. A râs amar şi a plâns când s-a uitat în ochii boierilor şi toți aveau ochii pătați, s-a uitat în ochii lui Ştefan şi a văzut că numai el nu simțea nicio vinovăție. Atunci a priceput că, dintre toți, Ştefan îl vânduse. Şi n-a mai râs când stolnicul Constantin, cu aceeaşi privire nevinovată, i-a dat de înțeles că şi dânsul îl trădase. Căci nu-i nimic neobişnuit să te trădeze un frate sau un fiu, dar este cu totul împotriva firii să fii trădat de un părinte. Orice împărăție care se dezbină în sine se pustieș- te, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui.Aici se încheie, aşadar, şirul neîntrerupt de împărați ai Bizanțului. Ce n-ar da ca Ştefan să conducă Țara Românească mult, mult de tot, o mie de ani de aici înainte, numai să nu pună turcii un domn de-al lor, străin de neam şi de sângele împărătesc. Ştie, însă, prea bine că turcul nu-l va răbda şi cum ar fi să rabde un voievod pe-al cărui blazon stă vulturul cu două capete? Sultanul demult le ura casa, ca pe aceea ce-i amintea mereu că tronul nu i se cuvine, iar Ştefan, exaltat şi nestatornic, nu va putea să-i țină piept niciodată. Micul Bizanț valah avea să cadă şi cu el şi ultima nădejde a unui Bizanț mai mare. Sfârşitul Bizanțului. Dar al lui? Nimic nou sub soarele ăsta păcătos – un alt sultan punându-i capăt unui alt domn pe nume Constantin, prin vinele căruia curge acelaşi sânge al Cantacuzinilor. Printre ultimele corăbii scufundate ale Constantinopolului are să se odihnească şi ultimul Constantin.

Şi, Doamne, câtă nevoie are de odihnă! Când în sfârşit adormise, după o noapte albă în întunericul negru, l-au trezit cu noaptea ca o sabie deasupra capului. I se citeşte lista de acuzații, una mai gravă ca alta, şi ştie că numai una singură ar fi de ajuns pentru pedeapsa capitală, dar e atât de obosit că ochii i se închid de somn. Isprăvește odată!îi vine să strige, vreau să dorm, să mă odihnesc un veac pe fundul mării. Cu fiecare val care îi atinge urechea, murmurul acela nedesluşit, foiala monstruoasă şi absurdă care îl chinuise atât, devine limpede şi curată, începe să aibă un sens sau, mai bine zis, începe el să înțeleagă graiul mării. Îl strigă, îl cheamă. Acolo, în cutele acestui Bosfor neted, se va putea, în sfârşit, odihni aşa cum nu s-a mai odihnit depatru luni de zile, aşa cum, dacă e cinstit cu sine, nu s-a mai odihnit de douăzeci şi cinci de ani, aşa cum nu s-a mai odihnit din pântecele mamei. Odihna omului nu e decât apă. În mare, în mitrasul pământului, acolo se va naşte a doua oară. Acolo, în mitrasul mării adânci, un călugăr bătrân din Sfântul Munte i-a povestit că mai doarme şi acum altarul de la Biserica Înțelepciunii, răpit de cetățenii Serenissimei ca nu cumva să-l profaneze turcii cuceritori. Corabia lor a născut în mijlocul mării şi altarul s-a coborât în mare, în locul acela apa miroase a mir şi niciodată nu e furtună.Să-şi pună capul pe masa altarului, să se întindă şi să doarmă, asta e tot ce vrea. Întâi îi fusese ciudă că, după ce-şi durase un mormânt demn de Solomon, avea să fie aruncat undeva, la întâmplare, în cea mai mare groapă comună a otomanilor. La urmă, valurile mării l-au înconjurat, spumoase ca arcadele de la Hurezi, şi a ştiut că Dumnezeu îi hărăzise un mormânt mai măreț decât ar fi putut el să-şi zidească, în cea mai mare biserică din lume, nefăcută de mână omenească, alături de atâția mucenici îngropați, din veac, în mare. Unmormânt făcut de mâna lui Dumnezeu.În temniță încă fiind, a înțeles că ar putea să mai trăiască un veac în aceeaşi celulă, cu hranăşi apă atâta cât să nu moară,doar să audă mai departe marea. Marea, care îl exaspera, îl ținea în viață. Ce-ar face dacă, printr-o minune, Ahmed l-ar pune în libertate? Şi-ar lua o colibă, pe malul Bosforului, o mreajă şi o barcă, şi ar ieşi, în fiecare dimineață, să-şi arunce mreaja în mare.

Atunci se lăsase înduplecat de rugămințile boierilor, acum, nici dacă sultanul i-ar cădea în genunchi şi l-ar implora să ia înapoi tronul Țării Româneşti, nu l-ar mai primi. Ieri Bostangi-başa, convins că mai are pe undeva ceva parale ascunse, i-a promis că dacă-i dă douăzeci de mii de pungi de aur o să-l facă iarăşi domn.În clipa aceea a ştiut că îl vor omorî. Până atunci se mai agăța de o speranță,de acum, însă, totul se terminase. A început să urle,într-un talmeş-balmeş de turcăşi greacă: Netrebnicilor, credeți că m-am născut ieri? Să mă plătiți voi pe mine și tot n-aș mai vrea să fiu domn a doua oară! În inimă, marea şi rugăciunea îi mergeau singure.

În mânia atotputernică a sultanului se simțeau deja semnele agoniei. Împărăția turcilor este la ultima înflorire – clădită pe ruineleBizanțului, ea nu poate supraviețui mai mult decât ele. Socoteala e simplă.Dacă Bizanțul nu ar fi căzut, atunci Cantacuzinii nu ar mai fi devenit marii arhonți aflați în concurență cu sultanii, iar Șeitanoglu nu s-ar fi însurat cu fiica unui voievod muntean, ci cu o prințesă bizantină, pe măsura rangului și a numelui său. Dacă Murad nu l-ar fi spânzurat pe taică-su, Andronic nu s-ar fi refugiat în Țara Românească. Orice crimă, alegere sau eveniment istoric petrecut înainte să mă nasc eu, atrage după sine un lanț de alte crime, alegeri și evenimente care nu s-ar fi putut niciunul petrece fără cauza inițială, nici independent unele de altele și din care, în final, rezultă tocmai nașterea mea. Dacă Bizanțul nu ar fi căzut sau strămoșii mei nu ar fi fost uciși mișelește, eu nu aș fi existat. În marea milă și cu neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu, Constantinopolul a căzut și ca eu să mă nasc. Prin urmare, nu are niciun sens să-i găsesc o vină lui Mahomed când Căderea Constantinopolului este vina mea. Mor acum tocmai ca să ispășesc această vină. Port povara unui păcat străvechi și nu mă voi putea elibera de el decât atunci când sângele meu se va vărsa pe pământul față de care a păcătuit. Acesta este păcatul meu strămoșesc, de aceea m-am întors astăzi aici, la Stambul. Mor ca să plătesc păcatul de a mă fi născut. Dacă Bizanțul nu ar fi căzut, el nu ar fi murit azi. Dacă Bizanțul nu ar fi căzut, el nu ar fi trăit. Era, deci, condamnat oricum la aceeaşi moarte care, într-un caz sau altul, este însuşi prețul propriei vieți. Aşadar, să trăiască fără să moară acum şi aici ar fi fost cu neputință, indiferent de felul cum s-ar fi desfăşurat milioanele de variabile de pe parcurs. În oceanul infinit de posibilități care e lumea, unui om nu îi este cu putință decât o singură viață şi o singură moarte. Acesta este paradoxul timpului dezlănțuit. Eu am simțit ce simte piatra aceasta. (Gândindu-se la tunurile de asediu ale otomanilor, lovind fără milă zidurile lui Teodosie, şi la bătaia, soră cu moartea, pe care o mâncase.) E de necrezut că poate exista asemenea grozăvie, asemenea urâciune (a pustiirii la locul cel sfânt) (se referă, desigur, la groapa sinistră unde a fost închis), înconjurată de atâta splendoare (Constantinopolul). Atâta frumusețe şi moarte. Găleata din care Dumnezeu a vărsat marea (când un înger s-a împiedicat de ea), apă risipită peste tot, cât vezi cu ochii, cât se poate vedea cu Ochiul lumii, până unde îl acoperă cerul ca o pleoapă. Pășesc pe pământ, dar se simte ca și cum aș păși pe mare.

Brâncoveanu îşi face în minte o altă socoteală, una mai puțin speculativă, mai practică: bilanțul şi balanța morților lui. Nu moartea strămoşilor din care putea scoate cele mai frumoase cugetări, ci a celor pentru care nu avea decât lacrimi. Bunicii: Preda Brâncoveanu, aruncat din Turnul Chindiei şi Constantin Cantacuzino, sugrumat în trapeza Mânăstirii Snagov, din porunca domnului Ghica, tatăl lui, ucis în `55 de seimeni, pe dealul Mitropoliei,când el n-avea nici un an, şi copilul de țigan cu care l-au înlocuit slugile credincioase ca să-l scape, noră-sa, Bălaşa, prăpădită înainte de vreme şi fiică-sa, Maria, răpusă de ciumă la Constantinopol, la doar nouăsprezece ani. Stanca, cel dintâi rod al sufletului lui, care, în agonia ei bruscă şi neaşteptată, i-a prorocit ce aveau să le facă turcii la doar câteva luni după, când încă nici nu i se uscaseră bine florile pe mormânt şi lor lacrimile pe obraz. Că doar nici pe Cassandra nu o luase nimeni în seamă. Şi maică-sa, Stanca din neamul Cantacuzinilor – singura moartă de moarte bună, dacă moartea poate să fie bună sau măcar la fel de bună ca viața.Viața mea este o neîntrupată înmormântare. Dacă nu i-ar fi fost atât de foame, atât de sete, atât de lehamite de tot, ar mai fi încercat poate să-şi tălmăcească visul cu îngerul şi marea, dar adevărul este că pentru el visele sunt ca banii – mărunțiş. De când l-au adus înaintea sultanului, s-a gândit şi răzgândit la moarte, s-a răzgândit de tot ce ştiuse. Bostangi-başa i-a urat mulți ani şi fericire, ca să-l ia în râs, desigur, dar el s-a bucurat nespus, căci pierduse şirul zilelor, orelor, în temnița aceea soarele răsărea şi apunea degeaba şi el şi-a zis: Va să zică, împlinesc astăzi șaizeci de ani și am să mor în aceeași zi în care m-am născut, odată cu Născătoarea de Dumnezeu. O să-mi fie ușor să țin minte ziua morții mele. Şi, dintr-o dată, se simți mai viu. Atât de multă plăcere îi făcu să se ştie iarăşi ancorat, ferm şi precis, în rânduiala timpului. Fără timp era mort. Dacă în celulă îi scăpase timpului printre degete, acum el scăpa printre degete timpul. Dar, cel puțin, era prezent, n-avea să moară fără să ştie nici măcar ce zi e azi. Trăsese cu urechea la gărzile care-l duceau legat (măsură inutilă de precauție, căci n-ar fi putut să facă doi paşi singur, nici dacă i-ar fi dat drumul în câmp) şi înțelesese că mai e şi duminică – se bucurase şi pentru asta. Şi, totuşi, ce este moartea: ieşirea omului din timp sau a timpului din om? Am să mor și ce e moartea tot n-am să știu.

Ce de lume! Se adunaseră ca-n arenele romane să-i vadă execuția: soli, ieniceri, mă- rimi şi prostime. Pe mulți dintre ei îi cunoştea, iată, ambasadorii țarului: comitele Tolstoi, Şerementev şi Şafirov; solul nemțesc, Guarrient; Des Alleurs, franțuzul; lordul Sutton; bailul Veneției; comitele olandez; polonezii; Funck şi Grothusen din țara Şvedului. Toate strălucitele chipuri de la Apus şi de la Răsărit. Ştia că sultanul primea audiențe doar marțea, când se ținea şi sfatul la serai, aşadar, toată această lume bună nu se afla aici din întâmplare – Ahmed voia să facă o demonstrație de forță în fața întregii lumi civilizate. Moartea este un spectacol, înțelese el în sfârşit, a lui cel puțin. Cine zicea că timpul nu se întoarce înapoi ca un câine la vomitătură? E 1453 din nou – lumea întreagă stă la tribune şi priveşte cum se dărâmă Bizanțul, fără să facă nimic. Nu putea să mai îndure lumina! În patru luni de zile nu văzuse cerul decât o singură dată, când l-au mutat din Yedikule la serai, şi acum era un cer moale de puteai să te iscăleşti pe el cu degetul. Împresurat de atâta lumină, de atâția ochi care îl priveau, ochii îl dureau îngrozitor, ah, fundul negru, adânc al mării, ca o altă groapă nu a sângelui, ci a apei, să-i spele marea toate rănile, să-i curgă ochii morți în mare şi marea să-i umple, ca două cupe, orbitele, să se adape din ele peştii. Fundul mării – ce dumnezeiesc întuneric! Din toate acuzele care i se aduc, învățate pe din afară, nu înțelege nimic, mintea îşi luase zborul în altă parte. Pe măsură ce imbrohorul vorbea tot mai aprins, el îl auzea tot mai slab, mai estompat, ca şi cum se îndepărtase, auzea marea, numai marea, fiecare val i se spărgea în urechi. Hai, te rog, isprăvește, nu vezi că nu poți să mă ucizi – când mă vei tăia nu va mai curge sânge din mine, ci apă de mare. Marea, ultima ființă care o să-l îmbrățişeze. Un val de lumină i se îndoaie deasupra capului, cât încă mai e timp, se uită la Constantin, sprijinul bătrâneților sale, corbul lui viteaz. Cu tăcerea în ochi şi foamea pe buze, e liniştit, atât de liniştit că-i ca şi mort. Ştefăniță are un vag surâs, se gândeşte de bună seama la soția lui, se gândeşte că peste câteva clipe are s-o vadă, o, Doamne, nu l-a mai văzut zâmbind aşa de când i s-a prăpădit Bălaşa. Lui Răducan îi tremură bărbia – nu-i tremură, se roagă, îi poate citi numele Împăratului pe buze. Oare plânge acuma Mărioara lui Cantemir sau răsuflă uşurată că n-a apucat să-şi lege soarta de fiul unui hain? Ce-a mai slăbit Ianache, nici umbra de el n-a mai rămas. Doar pe Mateiaş nu-l vede, e undeva în spatele lui. Imbrohorul a tăcut, îl aude pe sultan, ca prin apă. Ca prin apă, îl aude pe sultan oferindu-le să se lepede de Împărat şi să se facă agareni – dacă ascultă porunca, îi lasă în viață. Ar râde, omul e nebun. După atâtea cazne pe care le-am răbdat, crede că ne mai sperie o durere scurtă, de o clipă. Acum, când capul îi plesneşte şi proprii umeri zdrobiți îl apasă ca nişte bolovani.Crede că ne mai sperie o durere care va pune capăt tuturor celor- lalte. Să mai trăiască? Pentru ce? Gata, i-a ajuns! Marea îl muşcă de gât şi se iau la trântă, o dată, de două ori, de nenumărate, pe viață şi pe moarte, Neagră sau Marmara, nu poate spune. El cheamă în ajutor numele Împăratului şi răneşte de moarte coapsa unui val. Învinsă, marea urlă cumplit şi-l trage după ea la fund. Acolo, în adâncul mării, e linişte. Nu marea fusese ceea ce auzise el până atunci, ci sângele său vâjâindu-i în urechi, îşi pune urechea pe inimă – ca să vezi de unde venea vacarmul acela de valuri, tot inima, săraca, vuind ca o scoică. Întreaga lume e o cochilie uriașă în care se aude marea. Îl aude pe sultan, ca prin apă, poruncindu-le să se lepede de Împărat. Şi atunci le spune şi el coconilor săi nimic altceva decât ce-i suflă marea la ureche:

— Fiilor, fiți bărbați! Am pierdut tot ce aveam în această lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem și pe ele, ci să le ducem curate înaintea Împăratului nostru. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!

Umbra lui Ianache e mai uşoară cu un cap. Brâncoveanu nu-şi fereşte privirea, lasă toată lumina aceea obositoare să-i împungă pupilele. Peste trei sute de ani se va vorbi încă de clipa asta şi tocmai el s-o rateze? La Yalı Köşkü sultanul le dădea drumul amiralilor pe mare. Cad capetele coconilor ca frunzele toamna, unu, doi, trei, le-a pierdut şirul, un munte de capete. Nu viața întreagă îi trece pe dinainte, ci întreaga viață a acestui imperiu care este şi viața lui. Cu fiecare cap căzut pe lespedea imperiului, ca un fruct pârguit, mai cade câte o cetate din arborele lumii. Constantin, 634, Damasc. Cetatea Iasomiei, întâia căzută în mâinile agarenilor, a primilor califi, când soarele lui Heraclie orbea încă Ochiul lumii şi semiluna abia înmu- gurise pe un cer diurn. Ştefan, cu doi ani mai tânăr, Ierusalimul, doi ani mai târziu, oraşul sfânt, oraşul care se dă de bună-voie la moarte. Anul Domnului 642 şi Radu, mai înțelept decât toată Alexandria la un loc.

Istoria ne-a fost îngropată de vie. Marea se apleacă şi-i acoperă pe toți, călăul se îndreaptă de şale şi-şi şterge fruntea de sudoareamării. În această sincopă se petrece ceva, căci groaza are răgaz să se întărâte. Cu ochii uscați, scrum de atâta lumină, îl vede, în sfârşit, pe Mateiaş, târât în fața butucului. Într-o turcă peltică, stricată, care-l face să pară şi mai copil, zbuciumându-se în mâinile gâdelui şi plângând în hohote, cu cerul albastru şi cu pământul roşu de sânge, îl imploră pe sultan să-i lase viața. În schimb, îi va vinde sufletul. Amorțiți până acum, adormiți şi îmbătați cu moarte, loviți brusc de un val rece, se deşteaptă în el toți împărații Bizanțului. Îi mişună pe-o venă în sus, ca un roi de furnici. Şi-i năvălesc cu toții în gură când zice:

  • Din sângele nostru nu a fost nimeni care să-și lepede credința. De este cu putință, mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ți lași credința strămoșească, pentru a mai trăi câțiva ani pe pământ.

Domnul i-a vorbit lui Matei, nu tatăl. De aceea, nu copilul, ci prințul îi spune gâdelui:

  • Vreau să mor creștin. Lovește!

Călăul ar lăsa porunca sultanului, dar nu se poate împotrivi poruncii tânărului prinț şi, aşa, Salonicul, ultimul dintre marile oraşe, cade în mâinile otomanilor. Abia atunci marea îi umple ochii. Fără să mai aştepte invitația, Brâncoveanu îşi face țărăneşte semnul Crucii, îngenun- chează şi-şi pune singur capul pe butuc, la o parte, ca pe pernă. Doamne, fie voia Ta!

În cădere liberă, iataganul prinde soarele în pumn şi-l aruncă înapoi în ochii sultanului, orbindu-l, dar domnul Țării Româneşti nu-l vede. Aşa cum stătea acuma, întors spre pământ, vedea, în schimb, un arbore al lui Iuda, țărmul, Bosforul, Cornul de Aur, Turnul Galata, cerul, marea şi Oraşul, toate cu capul în jos, atârnând înaintea lui Dumnezeu ca o picătură pe streaşină. Şi nu capul lui, ci Constantinopolul cădea a doua oară.