Tovarășul Rudolf Timpău, director b letristic la Uzina de Piese Ușoare din Babadagul de Câmpie, sună de trei ori (tovarășul are o structură sonoră din sticlă preţioasă!) și de patru ori la telefon, insistent.

Tovarășa Supplexa Trestolian, secretara autonomă și suficient de firavă se foiește nemulţumită pe scaun, fiind obligată să-și întrerupă lectura: criminalul intergalactic plătit, de la pagina 899 a romanului poliţist, tocmai reușește un salt într-o dimensiune inferioară, pierzându-și urmele și arma asasinatului.

Receptorul telefonului zbârnâie perseverent în furcă, până când, văzând că este suficient de ignorat, sare direct pe umărul rotund al secretarei, avertizând-o prin ţipete bine porţionate să se prezinte de urgenţă. Tovarășa Supplexa Trestolian își recită pe nerăsuflate numele, prenumele, funcţia, codul de bare și numărul de la sandale și fuge în biroul tovarășului director. Îl găsește destul de răvășit. Tovarășul Rudolf Timpău uitase să dea cu mătura și să-și adune de pe birou creioanele și frimiturile sandvișului mușcat pe jumătate, abandonat pe farfurie, ce încă mai geme într-o baltă de gem din pricina rănii profunde.

— Unde mi-ai pus adjectivele? o întreabă supărăcios.

Surprinsă, tovarășa Supplexa se fâstâcește. Ceașca de oţet balsamic cu boabe de cafea prăjită puţin se dovedește a fi din porţelan masiv când o scapă pe covor. Nu se sparge, dar își pierde conţinutul ciocolatiu cu aromă de piersici. Covorul e moale de Persia, în culori vii care se mișcă înde- mânatice spre a evita contactul cu pata de sirop și își păstrează arabescurile intacte. Tovarășul Timpău rămâne calm în spatele pianului de unde extrage două clape.

Tovarășa Supplexa, pare să-și amintească:

  • Le-aţi luat acasă, săptămâna trecu- tă, la prânz. Până vineri, Luni e totuși prima zi.

Tovarășul director montează clapele extrase într-un dosar și se miră:

  • Pentru ce să le iau acasă? Sunt secrete de serviciu.

Tovarășa Supplexa se află în încurcătură. Câteva fire din covor i se înfășoară pe glezne motiv pentru care este nevoită să-și mute greutatea (are deja 50000 de grame!) de pe un picior pe celălalt. Nu știe dacă mai trebuie să rămână în cabinet. Până să se decidă, încearcă o diversiune:

  • Acum îmi Ieri a trecut pe la dumneavoastră tovarășul contabil-șef. Poate i le-aţi dat dumnealui…
  • Vai de mine, tovarășa Supplexa, se vaită directorul. Dacă ai impresia că ai talent umoristic, adică te crezi cu haz, dă o mână de ajutor la programul brigăzii artistice de agitaţie. Dar după orele de program.
  • Duminică e program închis.Obrajii tovarășei secretare se înroșesc sub fondul de ten care le ţine de cald și se coc. Coc nu poartă decât la serviciu.
    • Da’ de ce, tovarășe director?
    • Șeful-contabil lucrează cu simboluri grafice pentru scrierea numerelor de la zero la nouă. Iar dacă, să zicem, adăugăm niște adjective după un milion de ghiuldeni, tot aceeași sumă are în bancă.

    Tovarășa Supplexa renunţă la sugestii și la adunatul petei de cafea. Pe birou o așteaptă romanul poliţist, fiindcă nu-l ia acasă, să nu-l termine prea repede.

    Se înapoiază în vârful picioarelor la locul ei, ocolind pe flancurile drepte biroul îndoit, cu săritură zveltă pe lângă ghiveciul cu păstăi de bame crude, prinzând cu mâna tocul înclinat al ușii.

    Rămas singur, tovarășul Rudolf Timpău își prinde urechile spre a-și scutura timpanul, apoi își prinde capul în mâini. Câteodată, durerea de cap îi anchilozează degetele scurte și nu mai poate să scrie. Aude însă din nou vocea tovarășei secretare, pe care n-o lasă totuși inima (ultimul transplant reușise miraculos, ea fiind totuși tânără) să nu-l ajute:

    • Tovarășe director, reflectaţi puţin… Lumina acestui soare crem e destul de palidă și ar trebui amplificată prin oglindire.
    • Asta și fac! o asigură tovarășul Rudolf cu două noduri marinărești să nu se dezechilibreze trecând cu tocurile pe covorul destul de înalt și strâmt pe margini. Asta fac de două minute fără .., adăugă meditativ. Reflectez.
    • Gândiţi-vă, își continuă tovarășa Supplexa ideea, poate vi le-a cerut cineva cu împrumut. Pe termen lung împrumuturile au avantaje.
    • Aici, numai eu lucrez cu adjectivele! Fără ele nu se pot face aprecieri, insistă tovarășul Rudolf încercând să extragă și celelalte clape din coada pianului.

    Tovarășa secretară iese fără să mai spună nimic. Este convinsă că asasinul de la pagina 899 a făcut un salt în timp și este unul și același cu bărbatul în mov de la pa- gina 908. „Asta te pune într-adevăr pe gânduri”, se gândește ea.

    În biroul său, tovarășul Rudolf Timpău caută peste tot. În spatele peretelui găsește cuierul de-acum un an. Cuierul are cuie ermetice pe care sunt fixate pălăriile de protocol. Până la urmă, în disperare de cauză, răstoarnă pe covor și coșul cu hârtii. Degeaba! Hârtiile sunt netede. Nici urmă de adjective. Iar tovarășii de la Ministerul Uneltelor așteaptă, într-un ceas, caracterizarea pentru tovarășul Pompilică Promo- roacă, funcţionar pantograf. Dar cum să faci o caracterizare fără adjective? Cu substantive mai treacă-meargă.

    În anticameră se așteaptă. Scaunele de așteptare stau goale și strânse unele în altele, puţin stânjenite de lemnul lor prea alb. Tovarășa secretară Supplexa reia lectura romanului poliţist de la pagina trecută cu vederea în care se arată cum asasinul nu ajunge. Ajunge la pagina 900 fără un sfert, unde începe filajul unei tinere brunete ajunsă la coafor, la capătul răbdării… „Brunetă? se gândește ea. Un adjectiv! Tocmai ce-i trebuie tovarășului director!”…

    Fără să mai bată în ușă (oricum ușa e capitonată antifoșnete, anticorozivă și antipatică și nu se învaţă minte cu bătaia), intră în cabinetul tovarășului director.

    • Am găsit adjectivele! îl anunţă ea dintr-o răsuflare.
    • Unde?
    • Într-un roman de citit, cu subiecte și predicate poliţiste.
    • Mă mir! Eu nu prea am timp de citit..
    • Să vă citesc ce scrie la pagina 900 fără un sfert!… Așa!… „Tânăra brunetă iese din sediul coaforului CENTROCOOP și dă colţul curbiliniu de pe strada paralelă, lăsându-se înghiţită de întunericul ca smoala. Dar ochii ageri ai detectivului îi zăresc taiorul impecabil și puţin din umbra vagă ce se lingușește pe lângă zidurile vechi ale blocurilor cubice…”
      • Păi bine, tovarășa Supplexa, dumneata vrei să scriu în caractrizare că tovarășul Pompilică este un funcţionar brunet, curbiliniu, cu tenul ca smoala, care se străduiește să calculeze un preţ ager? tună cu fulgere tovarășul Rudolf Timpău, lovind două cremene saudite.

      Ceva mai târziu, tovarășa Supplexa atacă din nou cabinetul tovarășului director și dă năvală:

      • În sfârșit, am găsit adjectivele dumneavoastră!
      • Bravo, tovarășa! Vezi că se poate!
      • Erau în referatul de sancționare a tovarășului Am uitat să-l trimit azi prin curierul poștal…
      • Poftim pe cine am eu secretară! se miră tovarășul director ridicând hieratic privirile și mâinile spre lustra din plafon. I-au pocnit becurile albe, zice. Galbene nu se mai fac. Ministerul nostru, tovarășa Supplexa, adaugă el ceva mai îmblânzit, nu vrea să-l sancţioneze pe Pompilică. Vrea să-l avanseze! Iar becurile astea trebuie înlocuite imediat!

      Lustra, în formă de octopus autentic de apă mare, se lasă greu domesticită. Braţele se zvârcolesc în aer precum balaurul cu șapte capete fără capete. Tovarășul director luptă pereseverent. Este epuizat. Fandează de pe ultimul scaun pe biroul din centru. Sare în dublu flic-flac pe pervaz cu priză pe galeria de stejar complex. Execută o eschivă cu genoflexiune pe stângul. Braţul lustrei numărul opt îl plesnește peste mână cu trei ventuze urzicante. Tentaculele doi și cinci îi sugrumă încheieturile principale. Își eliberează prin răsucire zona superioară a trunchiului și printr-o ingenioasă înălţare pe vârfurile picioarelor reușește, după unsprezece minute și trei să înfigă duliile becurilor în lăcașurile lor firești.

      După un ceas (după pendulă e mai greu să te ascunzi, fiind lucrată din lemn îngust cu ornamente și greutăţi de aramă înverzită), tovarășul Rudolf Timpău, sare

      prin surprindere în biroul tovarășei secretare, zicând „cucu-bau”, fără să scoată o vorbă și lasă pe biroul tovarășei Supplexa ciorna caracterizării tovarășului Pompilică Promoroacă. Secretara o citește în fugă, alergând în jurul scaunelor de opt ori într-un sens și o dată în sensul opus.

      Tovarășul directorul a găsit o soluţie. Hipermanganatul de potasiu nu era potrivit. Producea prea multe scântei etrusce de amplitudine ridicată, astfel că, acolo unde trebuia un adjectiv, a pus trei puncte. Lasă adică aprecierile la aprecierea Ministeru- lui. Iar caracterizarea a ieșit astfel din mașina de scris:

      „Tovarășul Pompilie Promoroacă este un funcţionar… În uzina noastră muncește… Dimineaţa vine… pe urmă… la prânz pleacă… La masă nu stă… În căsnicie este un soţ… Vecinii din bloc îl cunosc ca pe un locatar… etc.ect.”

      La sfârșitul programului de lucru scrie cuneiformic galben pe negru: „Sfârșit. Ora șaisprezece. Trăiască lupta pentru pace!”, iar tovarășa secretară intră în biroul tovarășului director. (Sertarul de la jumătate e o ascunzătoare destul de bună). Propulsată de resort, sare din sertar camuflată în arlechin clasic, expediază la rându-i un „cu- cu-bau” și îl anunţă solemn, ca pe o biruinţă personală:

      • Tovarășe director, am găsit adjectivele ..
      • Unde le pusesem?
      • În darea de seamă trimestrială, referitoare la activitatea dumneavoastră!

      (Din volumul în curs de apariție la editura Rotipo – Iași, „Peștele de sticlă”)