În unele dimineţi, lumina cădea pe case și pe arbori cu o violenţă neașteptată.
Acoperișurile ieșeau, brusc, dintr-o obscuritate monotonă și izbeau retina, făcând-o să
vibreze dureros. Era ca și cum un întreg continent dispărut revenea dintr-o dată la suprafaţă,

scuturându-se de mâlul anonimatului și înaintând, victorios, spre propriu-i contur,
spre propria-i identitate. Fantasmele pâcloase ale nopţii se retrăgeau, umilite de năvala
aiuritoare a luminii. Treptat, lucrurile din jur, strada, pavajul, gropile din asfalt, coșurile
cu gunoi scoase în faţa ușilor își defineau cu pregnanţă materialitatea, se încărcau de o
pulbere concretă și, totuși, inefabilă. Era o oră incertă, în care zgomotele începutului de
zi nu se făceau auzite încă, iar oamenii își consumau ultimele clipe de complicitate cu intimitatea calmă

a camerei, amânând, cu o disperare comică și inutilă, momentul evadării
în lumea ce-i aștepta, lacomă, dincolo de prag. Spaţiul din afara ferestrei se umplea de
foșnetul neverosimil al zorilor și acesta se transmitea febril pereţilor camerei, tavanului,
mobilierului modest și uzat care ieșea, astfel, din conul lui de umbră și tăcere, ca dintr-o
placentă a nopţii.
Înfrigurarea acelui început de zi îl cuprindea, inexorabil, și pe el. Stătea încă lungit în
pat, simţind parcă pe faţă adierea unei aripi nevăzute. Desigur, acum, stoluri nesfârșite de
porumbei albi tăiau aerul străveziu al dimineţii, dând ocol turlelor ce-și înălţau siluetele
zvelte deasupra orașului. Ariel își pipăi, cu un gest reflex, faţa nerasă. Încercă să se ridice
în capul oaselor, cu un efort care-l epuiză și-l trimise înapoi, în așternutul cald și răvășit.
Rămase acolo, fără gânduri și fără nici o dorinţă, doar respiraţia ușor sacadată îl lega de
cele din jur, de viaţa care se încăpăţâna să nu-l ia, încă, în primire. Un abandon al trupului
și al minţii, acea plutire infinită către un liman îndepărtat și necunoscut, veșnic necunoscut.

Nu se străduia să-și definească starea aceasta de suspendare impusă, de liniștită
și neprimejdioasă ambiguitate, pentru că îi lipsea, în acel moment, chiar și cel mai mic
impuls care să-l reconecteze la tumultul de afară. Ar fi vrut, însă, să se poată ridica și să
meargă în întâmpinarea acelor lucruri simple, care-l fascinau tocmai prin lipsa lor de fast:
un ceai cald, aburindu-i în palme, o ţigară proaspătă și aromată, o muzică reconfortantă
sau orice altceva de felul ăsta. Știa că la capătul acestei letargii fără nume ar fi trebuit să
se afle eliberarea. Eliberarea de marasmul incertitudinii și al apatiei, de viciul neputinţei,
drapate în germenii falși ai unui nonconformism de paradă, care ascundea, de fapt, o
lașitate fără limite și fără leac. Evident, Laura putea să aștepte mult și bine în barul de la
colţul străzii, unde ea îi dăduse întâlnire în după-amiaza acestei zile. Ariel știa că n-o să se
ducă, așa cum știa, la fel de bine, că orice întâlnire cu Laura i-ar fi provocat un frison de
reticenţă, transformat repede în dorinţa insuportabilă de a da înapoi, de a fugi din calea
neprevăzutului unei relaţii care-i stârnea o teamă bolnăvicioasă, abisală. Nu se simţea în
stare s-o privească în faţă, să-i asculte frazele încărcate de nedumerire și reproș, și această
falie care se căsca înaintea lui, la simpla ei apariţie, îi neutraliza orice reacţie, îi pulveriza
până și cea mai vagă tresărire de voinţă.
Tot ceea ce mai conta era sentimentul sfâșietor că nu mai exista cale de întoarcere.
Drumul ducea într-o singură direcţie, deși acea direcţie sfârșea într-o fundătură. Dar
poate că el însuși își dorea un asemenea sfârșit. „Sfârșitul dragostei noastre celeste”,
murmură Ariel, cu capul înfundat în perna mare și moale, cu nasul turtit de suprafaţa
ei, cândva imaculată. Zilele curcubeului trecuseră ca un vis dintr-o noapte înstelată de
vară. Mergeau ţinându-se de mână pe străzile animate de acea imperceptibilă euforie
a nopţii, care face ca toate lucrurile să pară apropiate și strălucitoare. Nimic nu exista
în afara trupurilor lor libere de orice constrângere, în afara acelei clipe unice, care se
revărsa asupra lor ca un potop de lumină. În nopţile acelea, când străbăteau tăcuţi și
înlănţuiţi străzile orașului, lumea devenea un clopot imens și rezonant, care le primea
mesajele și le transmitea mai departe, împânzind eterul cu o muzică secretă, inconfundabilă.

Laura iradia de o bucurie fără margini, Ariel însuși își simţea adeseori mâinile
umezite de o emoţie subită, care urca în el lent, dar devastator, punându-i stăpânire pe
întreg trupul și fixându-se într-o zonă de unde reverbera până în cotloanele cele mai
îndepărtate ale fiinţei sale invadate de fericire. Uneori, el își spunea că nu e adevărat, că
trăiește o poveste incredibilă și că, într-o dimineaţă mohorâtă de toamnă, se va trezi cu
gustul amar al deziluziei și al înfrângerii. Această spaimă, din ce în ce mai puternică și
mai perversă în ultimele luni, i-o mărturisea și Laurei, care, însă, râdea de el și-i dădea cu
tifla, replicându-i că se poartă ca un puști inocent și prostuţ, părăsit de mămica lui la ușa
magazinului. Aerul ei ștrengăresc și exaltarea din priviri și din cuvinte ar fi trebuit să fie
suficiente pentru a alunga orice urmă de îndoială din partea lui. Cu toate acestea, Ariel se
simţea nesigur și deriva în care se vedea atras fără menajamente și fără putinţa de a i se
împotrivi îl neliniștea și-i trezea sentimentul că se îndreaptă spre o catastrofă de neevitat.
Se încăpăţâna să creadă că, atunci, încă erau zilele curcubeului. Oamenii cu care intra în
contact îl plictiseau, dar, în același timp, îl și speriau, căci vedea în relaţia cu ei reflexul
propriei sale spaime. Ar fi vrut să trăiască detașat de aceste servituţi și obligaţii: obligaţia
de a saluta în dreapta și-n stânga, de a adresa cuvinte amabile oricărui imbecil, fie el
cunoscut sau ilustru anonim, de a zâmbi forţat când împrejurările i-ar fi impus să urle de
disperare, și alte asemenea, un întreg ritual de adaptare la niște rigori străine și tiranice,
care-l oboseau și-i invocau, prin repetiţie, spectrul unei existenţe intrate ireversibil sub
zodia duplicităţii. Unde era copilul senin și ars de soare de odinioară, visând la lumea
misterioasă a pieilor roșii sau la tărâmurile atinse doar de misionarii temerari, nebuni în
inconștienţa lor sublimă? Sau adolescentul de mai târziu, călătorind cu Arkadi și Boris
Strugaţki în ţara norilor purpurii ori trepidând de o violentă nerăbdare să afle avatarurile
atroce ale lui Griffith?
Niciodată, niciodată nu se va mai întoarce la seninătatea acelor ani, tumultuoși în
felul lor, prin spiritul de aventură care-i însufleţea ca un combustibil latent, dar de o
limpezime și puritate pe care nici măcar amintirea nu le mai putea reda în esenţa lor
primară, irepetabilă. Desculţ, pe uliţele satului din câmpia de vest, de la graniţa cu ţara
vecină, desculţ prin praful gros de câteva degete, rostogolind un cerc cu o tijă de metal
îndoită la capăt sau mijindu-și ochii să descopere cuiburi de turturici în desișul verde și
întunecos al copacilor. În zilele când Tete, cel mai iubit unchi din lume și omul care le știa
pe toate, era bine dispus și nu avea altă treabă, îi meșterea un zmeu din hârtii de ziar, i-l
punea în mână și-l trimitea să-l înalţe tocmai la capătul uliţei, să se poată mișca în voie
în spaţiile largi de sus și să fie văzut de toţi băieţii, chiar și de cei din uliţele vecine, care,
desigur, mureau de ciudă și de invidie. Și acelea erau zilele curcubeului.
Acum, însă, totul se rezuma la senzaţia aceasta de cumplită abandonare de sine, de
scufundare în nimicnicia unei clipe lipsite de relief și de glorie, ca și cum timpul curgea
pe lângă el aidoma unei ape negre și mâloase, lăsându-l pe malul care abia se mai zărea
în urmă. Încerca s-o privească pe Laura ca pe o compensaţie divină a acestei pierderi
ireparabile, s-o situeze deasupra răului care se insinua în el și-l măcina, cu o forţă de
neînvins. În după-amiaza aceea de vară („Vara crinilor înfloriţi prea devreme”), pe terasa
inundată de soarele orbitor de iulie, aproape că reușise: o făcuse să zâmbească cu glumele
lui „studenţești” și, privind-o prin sticla paharului ridicat în dreptul ochilor, descoperea
miracolul unei regăsiri la care visase, cu teamă și speranţă, de săptămâni de zile. Detașările
și răceala ei din ultimul timp dispăruseră și Laura părea deschisă unui nou început, cu
toate amintirile care o apăsau încă și cu toate evenimentele care zguduiseră o relaţie,
până atunci netulburată de nimic. Lucrurile merseseră bine, atunci, până la un punct.
Soarele orbitor al după-amiezii și o anumită stare de precipitare, legată de încărcătura
aparte a momentului, îl făcuseră să golească mai multe pahare. Laura îl privea, la început
curioasă și îngăduitoare, scuturându-și din când în când pletele și sorbind din cafeaua
care începuse, deja, să se răcească. Luminiţa care-i juca în ochii limpezi și neverosimil de
albaștri era semnalul că încă mai era dispusă să creadă în inocenţa și frumuseţea acelei
zile, acceptând frazele lui din ce în ce mai ciudate și, în general, tot acel ritual incipient
al apropierii dintre ei, cu speranţă și încredere. Deci, totul mersese bine, în ciuda unei
ușoare neliniști care se făcea simţită în gesturile ei, în febrilitatea cu care lua ceașca de
cafea și o ducea la buze. El era sigur că tensiunea care deja se instalase „în aer” se datora
celor patru-cinci pahare de alcool date peste cap, deși, încă de la sosire, își jurase în gând
să fie rezonabil măcar în această privinţă. Apoi, deodată, fără ca nimic din ce se petrecuse
până atunci să anticipeze într-un fel ceea ce va urma, el se trezise întrebând, cu o nuanţă
de sarcasm zdrobitor, pe care nici măcar nu încercase să și-l controleze, cu atât mai puţin
să și-l reprime:
— Ai mai aflat ceva despre prietenul nostru comun?
Acum, cu capul înfundat în perna mare și moale, rememorând scena aceea de un
penibil greu de reprodus, Ariel încercă să găsească explicaţii pentru fuga ei („de la locul
faptei”, cum se exprimase el, în prelungirea aceleiași abordări ironice a evenimentelor,
nefiind capabil decât să opună, unei recunoașteri sincere a gafei, această frivolitate imposibil de acceptat).

Și Laura refuzase să-i accepte, în continuare, aceste „puștisme de
mahala”, aceste puseuri de orgoliu grotesc și nejustificat, care o răniseră profund și pe care
el nici măcar nu se grăbea să și le asume, necum să le renege.
De atunci, trecuseră multe luni și Ariel își găsise consolarea în mărunţișurile, uneori
ingrate și derizorii, cu care orice fiinţă, captivă unei obsesii copleșitoare, își umple existenţa.

Zilele intraseră într-o degringoladă previzibilă, accelerând sentimentul că nimic nu
mai e cu putinţă și că dramatismul survenit în viaţa lui netedă și cenușie reprezintă un
afront meritat. Nu se revolta, nu încerca să pună nici o stavilă între el și lumea din afara
lui, care-l umilea cu indiferenţa ei agresivă. Accepta totul cu apatie și răbdare, pentru că
nu mai avea nici un motiv să se împotrivească. Accepta chiar și ideea că Laura este un
capitol definitiv încheiat.
De aceea, când ea îl sunase la telefon și-l anunţase că dorește să-l întâlnească, într-o
anumită zi de iulie, în vechiul bar de la colţul străzii („barul iluziilor năruite”, cum ar fi
spus prietenul lui, poetul), Ariel îi răspunsese, destul de iritat, că întâlnirea nu-și avea
rostul și o sfătuise „să încerce să găsească singură tărâmul făgăduinţei”. Încăpăţânarea
ei proverbială și o disperare aproape morbidă în faţa necunoscutului, pe care Ariel i le
cunoștea prea bine, îl făceau să fie convins că Laura așteaptă acum în micul local, așezată
cuminte la o masă și cu nelipsita cafea dinaintea ei. Și tot atât de convins era că el nu
se va duce s-o reîntâlnească. Pentru că unele lucruri trebuie lăsate pentru totdeauna în
urmă, în timpul care le-a fost martor și care le-a conservat identitatea de atunci. Iar zilele
curcubeului trecuseră, ca un vis dintr-o noapte îndepărtată de vară.

 


Călător în noaptea de vară


Ei, nu, asta era prea de tot. Nimeni nu-l pusese să promită verzi și uscate, să jure cu
mâna pe Biblie că va face și va drege. Era, doar, prietenul bun la toate, cel care nu ezită
să-ţi sară-n ajutor când te vede la strâmtoare. Fie că-i vorba de o „criză financiară”, fie
de dus aspiratorul la un magazin de reparaţii serios („las’ pe mine, îl cunosc eu bine pe
patronul de acolo, suntem amici vechi, ţi-l face ca nou”), fie de procurat o pereche de
adidași ieftini (da’ mișto) de pe piaţă. El, amicul cu care nu ţi-e teamă să ieși noaptea
pe o stradă lăturalnică sau să dai cu tifla găștii de puștani obraznici și arţăgoși care te
întâmpină imediat ce treci de colţul cartierului. De data asta, însă, o zbârcise și gata. I
se înfundase și lui, ce să-i faci, poate că era și timpul, ulciorul mersese de prea multe ori
la apă, ca să nu se spargă odată și odată. Își amintea de telefonul primit ieri, de vocea
lui ușor disperată, ușor resemnată: „Bătrâne, îmi pare rău, nu se poate, asta-i situaţia”.
Îi auzea respiraţia obosită la capătul firului, totul venea dintr-o depărtare doar bănuită,
inclusiv dezamăgirea neputincioasă a celuilalt, și era ca și cum distanţa dintre ei căpăta
consistenţă prin simplele sunete, silabe, cuvinte care alunecaseră de-a lungul firului, ca
niște aripi ostenite de un zbor inutil. Nu știuse ce să-i răspundă, nu știuse nici măcar dacă
trebuie să spună ceva, o frază de genul: „Nu-i nimic, rămâne pe altădată”, și poate această
nesiguranţă bizară îi trezise, în acele momente, un sentiment răvășitor de vinovăţie. În
secundele următoare, după ce lăsase receptorul în furcă, își spusese că, de fapt, nu el este
vinovatul, de vină nu era nimeni, la urma urmei, și n-avea nici un rost să caute explicaţii
sau scuze pentru neputinţa celuilalt sau pentru propria sa neputinţă, lucrurile nu mai
puteau fi remediate în nici un fel.
Își schimbă poziţia pe scaun, puse picior peste picior și își așeză mâna stângă pe tăblia
mesei, cu cotul ușor îndoit, stând îndelung așa și gândindu-se, nici el nu știa la ce, până ce
piciorul drept îi amorţi, simţi furnicături în el, ca și când l-ar fi străbătut mici impulsuri
electrice. „Ce chestie”, își spuse, „să stai așa și să nu știi ce să faci, să nu mai aștepţi nimic
de la nimeni”. Privi pe geam, siluetele salcâmilor ce străjuiau cărarea se zăreau nemișcate
și clare în după-amiaza ce începea să-și piardă culorile și nuanţele pe după norii alburii,
vagi umbre plutind deasupra pământului. Se ridică brusc, cu un aer preocupat, își întinse
mâna spre etajera din spatele său, de unde culese o scrumieră mare și grea din cristal de
culoare vișinie, pe care o depuse încet pe masă. Se scotoci prin buzunare, după brichetă
(„unde naiba am pus-o, veșnic o rătăcesc”), dar n-o găsi și renunţă s-o mai caute, luă o
cutie de chibrituri din sertarul mesei și scăpără, nervos, un băţ. Trase primul fum adânc
în piept, așteptă câteva clipe să-i simtă efectul, apoi slobozi norul albăstrui direct spre
tavan, urmărindu-i avid traiectoria.
Sorana se răsuci spre el și-l privi cu atenţie, apoi își înfundă mâinile în buzunarele
blugilor, cu un gest de falsă sfidare, uite-așa, părea să spună privirea ei rece și inflexibilă,
dacă tu nu spui nimic, nici mie nu-mi pasă.
— Vrei să vorbim acum despre asta? întrebă ea într-un târziu, cu o voce aproape
melancolică.
— Nu. Este inutil, murmură el cu indiferenţă și fără s-o privească, se uita undeva
înainte, dincolo de ea și de locul unde se aflau, într-un punct îndepărtat și indefinit ca
însăși povestea lor de dragoste, care, iată, pălise și se îndepărta de ei în tăcere ca o umbră
furișată în amurgul alburiu.
— Bine, cum vrei tu.
Se apropie de fereastră și trase ușor draperia la o parte, simţea nevoia să intre puţină
lumină și să alunge semiobscuritatea trufașă care învăluia mobilierul din jur, cărţile și
ziarele ce zăceau împrăștiate pe măsuţa din colţ și glastra cu flori artificiale de pe șemineul cenușiu și prăfuit.

El își feri ochii, puţin iritat de manevra ei neașteptată, ar fi dorit să
rămână în intimitatea protectoare a umbrelor care dansau pe pereţi, nepăsătoare la ceea
ce se petrecea în jur, la tot acest joc al tandreţei înșelătoare.
Știa că niciodată nu vor mai fi amândoi în acest loc, privind împreună înserarea care
se lăsa peste case și peste copaci, aducând cu ea sunete indistincte și misterioase, un fel
de melopee surdinizată care se insinua peste tot, ca o binefacere. El își va aminti, desigur,
de acest ceas tainic, aproape imaterial, dinainte de căderea nopţii, de privirea ei, devenită
în final rugătoare și agăţându-se de chipul lui, așteptând ceva ce nu mai avea cum să vină
vreodată. Da, și prietenul acela care încercase, zadarnic, să fie folositor și să obţină pentru
el un mic beneficiu de la viaţa asta parșivă, Doamne, atât de parșivă! Nu-i mai rămâne
decât să stingă lumina și să iasă pe ușă, în întunericul de afară, ca orice călător singuratic
și anonim în noaptea de vară.