TRENUL DE NOAPTE – Sorin Nină

TRENUL DE NOAPTE – recenzie Victor MARTIN

Trecând prin filtrul fantasticului românesc clasic, până la fantasticul actual, de la Panait Istrati încoace, fantastic influențat de Caragiale, Urmuz, Kafka și Kant, până la fantasticul românesc modern, de tip Ștefan Bănulescu, scriitorul Sorin Nină, autorul acestor povestiri, abordează fantasticul într-un stil propriu, cinematografic, cu tendințe spre fantasy-ul anglo-saxon. „Trenul de noapte”, povestirea care dă titlul cărții, mă duce cu gândul la romanul „Pragul” al scriitoarei contemporane Doina Roman. Într-un tren, în starea hipnagogică (dintre somn și trezie), se poate întâmpla orice vrei. Orice vis e o realitate. Urmuzian, ca în proza „Oceanul de piatră”, pe o planetă de piatră, cu mări și oceane de piatră, cu valuri de piatră, cu furtuni de piatră, într-o logică a absurdului, golemii, oamenii locului, sunt tot din piatră. Pe alte planete, cum ar fi Pământul, de exemplu, logic este ca viața să provină din apă și să aibă apa ca suport în procent de” (70%)”);

Interacțiunea dintre civilizații foarte diferite nu poate fi decât un absurd pur. Inversând planurile logic-absurd, ca în proza „Ode pentru gasteropode”, autorul ne reamintește că suntem atât de înapoiați, încât nicio civilizație de extratereștri nu se coboară la mintea noastră. Dacă se găsește o civilizație dispusă să coboare pe Pământ, nu coboară din curiozitate științifică, ci doar pentru a ne extermina și a ne lua planeta în stăpânire. Ce nu gândesc invadatorii e faptul că reacția la un rău e un rău și mai mare. Ce nu le poate trece prin cap unor extratereștrii periculoși e faptul neobișnuit că o banală specie de gasteropode poate fi mai periculoasă pentru ei decât omul. Nici omul nu se poate gândi că melcii pe care îi adună el după ploaie, pentru cele mai neobișnuite rețete culinare, pot fi mai periculoși decât cele mai periculoase civilizații extraterestre.

În proza „Cât tu treci strada”, ni se relevă faptul că timpul nu trece la fel pentru toată lumea, până când, prin absurd, la unii trece foarte încet, în timp ce la alții trece foarte repede. De exemplu, până trece cineva strada, pot trece câteva generații și se poate întâmpla orice altceva. Până pe la mijlocul volumului, autorul ne tot inoculează ideea de fantastic de tip românesc, apoi, prin proza „Planeta de ceață”, ne trimite direct la „Ploaia” lui Ray Bradbury. Ne ferește, totuși, de un final apoteotic, întâi printr-un stil argotic personal, apoi, prin ridicarea pretextului prozei: ceața. În science-fiction, dacă umorul nu este de limbaj, e mai greu să fie de situații. Nu există final fericit în literatura SF. Poate neobișnuit, dar nu fericit. Printre proze mai lungi, cum este cea citată mai sus, autorul intercalează proze ultrascurte, cum ar fi:

• „Laudațio”, unde ne sugerează ideea că tot timpul poate exista un rău și mai mare și niciodată nu poate exista un rău atât de mic încât să fie acceptabil.
• „Omulețul lui Dumnezeu”, unde ni se prezintă succint unul dintre efectele oglinzilor paralele: ajutorarea unuia de către altul, pe verticală, până la un sfârșit previzibil, unde se ajunge ca una dintre oglinzi să fie strâmbă, pentru a nărui tot eșafodajul oglindirilor
• „Spunem DA, războiului!” este tot o proză ultrascurtă, care ne reamintește că nu există decât o pace relativă, ca perioadă mai lungă sau mai scurtă între războaie. Parafrazând zicala: „Nu pot ei să fure cât putem noi să producem”, autorul ne spune: „Nu pot ei să ne ucidă cu viteza cu care ne înmulțim noi” și că „Make love, not war!” e un adevăr care poate duce la alt adevăr: „Make love and war!” Privit așa, orice război e o înfruntare între carcalaci și libărci, ca diferență de mentalitate, nu neapărat o luptă pentru supraviețuire. Ca parafrază la materializarea timpului, timp care ne costă tot mai mulți bani, în proza „Uzina de fericire”, autorul materializează fericirea cam ca în snoava cu rabinul, țăranul și vitele băgate în casă. După ce ai văzut cât de rău e la înghesuială, să scoți animalele din casă poate fi suprema fericire. Caragialesc, autorul glosează pe marginea ideii că „fericirea este lipsa necazului”, pentru a încheia cu ideea că „minciuna te face fericit”.

În proza „Neguțătorul de vise”, neguțătorul cumpără vise. Ideea e că visele nu sunt de vânzare. Ele au doar valoare. Nu au niciun preț. Din cauza asta, visele nu sunt de vânzare. O metaforă suprarealist-post- modernistă a faptului că, dacă mănânci ce nu trebuie, poți deveni un preferat al sorții, este și proza „Suprema excreție”. De la pagina 95 încolo, autorul virează spre science fiction prin suprarealism, ca în proza „Scufița roșie de plastic”, unde tot decorul e din plastic, inclusiv hrana personajelor, lucru care ne face să credem că până și personajele sunt din plastic, cu digestia lor bazată pe asimilarea plasticului cu tot. De departe, și datorită perspectivei cinematografice proprii asupra prozelor scrise, consider „Tur virtual prin orașul fantomă” cea mai reușită scriere a acestui volum.

Pe de o parte, fiecare proză poate fi decupată în tot felul de scene, planuri sau schițe, urmând ca reasamblarea să se facă la sfârșit, uneori, surprinzător. Pe de altă parte, un tur virtual printr-un oraș fantomă nu poate fi decât o parabolă neokafkiană, adaptată la un ipotetic viitor social unde androizii și dronele pot înlocui oamenii și problemele lor doar până la un punct: punctul în care imaginarul înlocuiește orice realitate inteligibilă. Absurdul basmului modern este inteligența adusă la absurd, când omul este obligat să reia conducerea inteligeței artificiale creată chiar de el. Un oraș fantomă este un oraș pe care nu poți să-l înțelegi. Ceea ce nu poți înțelege e ceva fantomatic care nu trebuie înțeles. Poate doar înregistrat pe un stick de memorie, pentru frumusețea sau, din contră, pentru urâțenia lui.

Din cauze multiple, un oraș fantomă nu trebuie locuit de cineva. Îl populează autorul cu plăsmuirile sale. Din descrierea sau din filmarea făcută de autor, orașul fantomă este locuit de fiecare dintre noi și de toți împreună. Astfel de povestiri stârnesc imaginația celor care au imaginație. În fond, poate că ăsta e scopul, ca scriitorul să-i facă și pe alții să scrie, dar, pentru a-i face să scrie, trebuie să-i facă să citească.