Un avocat și dușmanii lui – VLAD TOBĂ

Andrei parcă Polo-ul său alb fix în fața blocului unde se afla biroul de avocatură. Găsise loc de parcare chiar în dreptul scării. Maestrul va fi foarte încântat de asta. Dacă ar fi putut să intre cu mașina chiar până în scară ar fi fost tare fericit. Se dădu jos din mașină, deschise ușa din spate ca să își poată lua cele două genți pe care le căra mereu după el: geanta în care își ținea laptopul și geanta în care își ținea codurile penale.

— Nu e nicio diferență între mine și un simplu poștaș, dar deh, toți au plecat de undeva de jos, spuse Andrei cu o voce abia perceptibilă. Imediat după ce se întinse ca să ia cele două genți observă că geanta de piele maron, în care își ținea codurile, începuse să se decoloreze și să se roadă pe la colțuri. Pentru că nu avea bani să cumpere una nouă, acceptă cu o doză de resemnare situația și se comportă ca și când nu observase nimic. Dacă abia a văzut el detaliile alea va fi foarte greu să le mai observe altcineva. Cine stătea să-i analizeze lui geanta? Închise și ușa din spate a mașinii și începu să verifice dacă nu a uitat cumva ceva important. Se pipăi ușor pe paltonul scurt de culoare gri, care și ăsta începuse, ușor, să se cam tocească la mâneci. Avea portofelul, avea telefonul mobil, avea și cheile de la birou. Laptopul îl avea în mână. Ochelarii erau pe ochi. E clar, era totul în regulă. Verifică din nou mașina, ca nu cumva să fie descuiată și plecă spre birou. Nu era în mare formă. Dormise foarte puțin și prost. Se zvârcolise toată noaptea. Mai, mai să își trezească și iubita. Cu o zi înainte stătuseră la birou până la ora 21.00, ca să termine de redactat niște concluzii scrise. Reprezentau o persoană politică ce fusese condamnată pe fond la o pedeapsă destul de mare. Era presiune mediatică în cauza respectivă, dar asta era ceva obișnuit pentru un avocat de succes sau cel puțin așa se mințea el în fiecare zi.

Băuse o cafea acasă, dar parcă nu produsese niciun fel de efect. Nici vremea nu-l ajuta. Plouase toată noaptea și totul era umed. Parcă umezeala aia îl încetinea așa cu totul. Nu putea să gândească. Hainele i se păreau mai grele decât de obicei. Parcă ar fi cărat un sac cu pietre în spate. Nu avea chef de nimic și mai avea și un gust amar în gură, poate tot de la oboseală sau de la stres. Cine mai știa? Deși maestrul îi spusese tot timpul să nu se încarce cu problemele clienților, parcă nu putea să se detașeze. Îl măcina foarte tare gândul că ceea ce el scria în concluziile respective ar putea să cântărească destul de mult în economia procesului. Mai pe scurt, libertatea clientului depindea și de lucrarea lui. În timp ce se îndrepta către scară, își aminti cât mai avea de muncit în zilele ce urmau. Erau atât de multe lucrări de care nici nu se apucase măcar. Pe biroul maestrului Mircea era o listă cu lucrările neterminate. Se gândea cu groază la momentul confruntării cu aceasta, dar n-avea ce să facă. Și-a ales profesia asta și trebuie să continue. Avocatura este despre anduranță! Asta le spuneau toți profesorii de la facultate. Trebuia să răzbată ca să ajungă și el un avocat de succes. Ce însemna asta, nu știa exact, dar nici nu mai conta. Intrase în malaxor.

Tânărul avocat ajunse în dreptul scării de bloc și scoase cheia de la birou din buzunarul drept. Ca printr-un făcut, când se întinse să descuie ușa de la intrare, cele două genți pe care le avea în mână îi căzură. Instant, își dădu seama că putea să fi spart laptopul. Asta i-ar mai fi trebuit. Nu avea bani acum nici măcar să-și schimbe geanta aia ponosită, darămite să- și cumpere alt laptop. Simțise că trebuia să se întâmple ceva rău de când plecase de acasă. Superstițios fiind, interpreta orice fel de semn care îi apărea în cale. Problema era că în dimineața respectivă, imediat după ce încuiase ușa, își dăduse seama că își uitase telefonul. Pentru Andrei a te întoarce din drum era ceva de neconceput, însă n-avea ce să facă. Iubita lui dormea și nu putea să o trezească. Avea nevoie de telefon ca de aer. Dacă îl suna vreun client? Dacă îl suna iubita sau mama, tata sau orice altă persoană importantă? Asta era. Încălcase principiul și se întorsese să-și ia telefonul. Asta nu fusese tot. Când să iasă din scara blocului s-a mai și împiedicat fix de prag. În concluzie, era clar că urma să se întâmple ceva foarte rău în ziua aia. Plus vremea ploioasă cu care niciodată nu fusese pe aceeași lungime de undă.

Până la urmă, asta era! Trebuia să se confrunte cu cruda realitate. Intră în scară. Chiar dacă lumina nu era prea puternică, nu mai putea aștepta până va ajunge la birou. Lăsă gențile jos și trase cu mari emoții fermoarul genții în care era laptopul. Scoase laptopul și începu să-l analizeze. Deschise clapeta, pipăi absolut fiecare colțișor, se uită inclusiv la ecran. Laptopul nu avea nimic. S-ar fi părut că soarta începe să-i surâdă. Continuă ritualul zilnic și verifică și cutia poștală. Nu primiseră nicio adresă nouă. Asta însemna că nu se mai adăugau lucrări. Alt semn pozitiv. Urcă treptele și ajunse în dreptul ușii. Văzu din nou plăcuța aurie pe care scria mare: Cabinet de Avocat „Mircea Dumitrescu”. Apăsă pe clanța scârțâindă și deschise ușa de lemn la intrare. Intră pe hol și fu izbit de un puternic miros de fum de la țigările maestrului, combinat cu un miros de aer Lumina era stinsă pe hol, însă îl auzi pe maestru cum vorbea la telefon. Deschise și ușa dinspre camera de consiliu a biroului și îl văzu pe coordonatorul său prin niște vălătuci de fum.

– Bună dimineața, maestre! Maestrul îi întinse mâna și își continuă discuțiile. Stătea pe scaunul din piele care era întins la maximum și expira fum de parcă ar fi fost o locomotivă. Mircea Dumitrescu era un avocat trecut de 50 de ani, foarte slab, chel și cu ochelari. Chiar glumea cu Andrei pe tema cheliei. Mai tot timpul îi zicea că lipsa părului este una dintre condițiile esențiale pentru a fi un mare avocat. Era îmbrăcat ca de fiecare dată impecabil. Pantofii străluceau în lumina galbenă a becului din camera de consiliu. La pantaloni avea o curea cu o cataramă argintie care îi sări în ochi direct lui Andrei. Nu o mai văzuse până atunci.

Maestrul îi făcu semn să îi curețe scrumiera care avea pe puțin 20 de mucuri de țigară. Ducându-se spre coșul de gunoi din bucătărie, Andrei auzi pe fundal:

– Băi, Alexandre! Băi, lasă-mă mă cu prostiile Mai terminați, mă, cu tâmpeniile astea. Tu nu auzi ce îți spun eu ție? Mi-ai făcut program astăzi, deși aveam atât de multă treabă de făcut. N-aveam niciun chef să mă duc la vreun parchet, dar asta e. Nu e altă variantă. Înțelege-mă! Dacă nu vin azi acolo, sunteți mâncați amândoi. Andrei se întoarse cu scrumiera, o puse pe masa ovală din sala de consiliu și se îndreptă spre balcon ca să deschidă ușa. Aerul irespirabil era din ce în ce mai deranjant.

– Bă, Alexandre, tu nu auzi că n-ai cum să te duci să dai declarație fără avocat? Asta e. Mi-ai făcut program. Nu-mi mai cere scuze, că n-ai de ce. Oboseala combinată cu mirosul stătut de fum îi provocase instant greață. Între timp, dădu drumul la espressorul de cafea. Mașinăria fu pusă în funcțiune și începu să toace boabele de cafea și să scoată diverse sunete. Scoase sertarul din dreapta al mașinăriei și aruncă boabele de cafea deja folosite. După, verifică și rezervorul din stânga al mașinăriei și observă că acesta era plin deja cu apă. Pe partea exterioară a rezervorului transparent se vedeau picături de apă. Făcuse puțin condens. Ăsta era al doilea argument că domnul Mircea Dumitrescu se trezise demult. Rare erau momentele când umplea rezervorul cu apă din proprie inițiativă.

-Maestre! spuse tânărul avocat cu o voce înceată.

-N-auzi, bă, Alexandre, că vin eu azi. Ți-am zis, mă, deja de patru ori. Să-mi trimiți adresa sau numărul secției de poliție, dacă zici că e la poliție. O să vin cu Andrei. Să vedem cum o scoatem la capăt. Numai în belele vă băgați. Și tu și ălălalt. Cum îl cheamă, că nu-mi vine în cap. Da. Sorin. Tu și cu Sorin ăsta al tău. Bă, ce program mi-ați făcut voi. Asta e. Ce să mai zic acum.

– Maestre! spuse Andrei aproape țipând.

-Da! răspunse domnul Mircea punând mâna la difuzor ca nu cumva să audă discuția și clientul.

-Ați băut cafea sau vă fac eu?

-Aoleu, că bine Fă-mi și mie o cafea! Nu știam ce-mi lipsește. Să închizi și ușa de la balcon, că vine frigul!

-Păi, nu se poate respira aici, zise tânărul avocat cu o voce înceată.

Fără să-l audă pe Andrei, domnul Mircea Dumitrescu își trase scrumiera mai aproape, lovi de două ori țigara cu degetul arătător de parcă ar fi fost un pendul și scrumul căzu fix lângă scrumieră.

-Da, mă, Alexandre! Așa rămâne, atunci! Hai, te-am lăsat, că am o grămadă de treabă. Nu vrei să știi ce mi-ai făcut, dar asta e. Ne vedem acolo la 9 și jumătate.

Andrei ajunsese între timp în bucătărie. Luă două căni cenușii, o farfurie și o linguriță din raftul alb și se îndreptă spre mașinăria de cafea. Puse câte un plic de zahăr în fiecare cană și puse mai întâi cana maestrului pe tăblița argintie. Apăsă pe butonul mașinăriei și urmărea cum lichidul negru umplea cana. Pe fundal auzi vocea maestrului:

-Hai, că ne-au dat ăștia de lucru. Asta e. N-am ce să fac. Nu putem să nu-i ajutăm.

-Care ăștia, maestre?

Alexandru și Sorin. Băieții aia de la care luăm parfumurile. S-au băgat într-o belea. M-a sunat ăsta aproape disperat că mă roagă frumos să mergem să-i ajutăm. Mi-a zis că nu a dormit toată noaptea. Săracul de el. Sunt băieți buni. I-ai cunoscut. Asta e. Nu puteam să zic nu.

-Păi și cu ce să-i ajutăm, maestre? Despre ce e vorba? Iar facem muncă patriotică?

-Lasă, băi, Andrei, că așa ne ajută și pe noi Dumnezeu. Mergem și noi la o audiere și terminăm repede problema. O să O să-ți prindă bine să vezi și tu cum e avocatura la secțiile de poliție. Avocatura asta mai de jos. Prea te-am obișnuit ba la DNA, ba la DIICOT. O să-ți placă. Nu știu exact despre ce e vorba. Am înțeles că au avut o altercație cu unul, care i-ar fi bătut, și tot ăla le-a făcut plângere penală. Știi cum sunt românii noștri. După ce te bat, îți mai fac și plângere penală.

-Maestre, eu vă cred și apreciez foarte tare că vă gândiți la mine, dar nu aș veni. Vreau să termin de scris. Ia uitați-vă pe listă să vedeți câte mai am de făcut.

Andrei puse cana maestrului pe tăvița alburie de ceramică și o așeză lângă scrumiera de pe masă. Observă scrumul de lângă scrumieră și cele trei mucuri de țigară care tronau deja în scrumiera abia curățată. Când au fost fumate nu știe nimeni. Domnul Mircea luă lingurița și începu să mestece în cafea. Lingurița lovea fiecare extremitate a cănii producând un sunet ca de clopoțel. Tânărul făcu câțiva pași și se duse din nou spre mașinăria de cafea. Puse cana lui pe tăblița argintie care între timp se pătase. Apăsă butonul negru al mașinăriei de cafea și lichidul începu să curgă.

-Ia dă-mi lista să văd, spuse domnul Mircea.

Maestrul nu mai așteptă vreo reacție din partea tânărului avocat și se întinse după hârtia plină de pix ce cuprindea lista lucrărilor ce trebuiau făcute.

-Păi, văd că mai ai aici o întâmpinare pentru doamna Marieta, asta e primărița din comuna de lângă mine. Trebuie neapărat să o faci pe asta astăzi, că îmi e teamă că se împlinește termenul și mă fac de râs față de femeia Mai ai aici de scris o cerere de amânare, o cerere de probe în dosarul lui Mateescu de la DNA și mai sunt două apeluri de redactat, dar hotărârile alea abia au venit. Ai tot timpul din lume. Nu te stresa, că n-ai de ce!

-Parcă n-ați ști că acord același interes fiecărei lucrări și, exceptând cererile alea de amânare, toate o să-mi ia o grămadă de timp.

-Păi eu ce zic? Azi e marți. La cum te miști tu, până duminică sunt gata.

Andrei își luă cafeaua, închise ușa de la balcon și se așeză la masa de consiliu. Își scoase laptopul și îl băgă în priză. Se uită la ceas. Era deja 08:40. Nu știa când trecuse timpul. Se trezise la 06 și tot degeaba. Tot va fi nevoit să lucreze și în weekend. Câteva minute niciunul nu mai zise nimic. Dintr- odată, domnul Mircea se ridică în picioare, se îndreptă către cuier, își luă sacoul negru, își băgă telefonul în buzunarul din dreapta, pachetul de țigări în buzunarul din stânga al sacoului, își puse paltonul peste și se îndreptă către ușă.

-Hai să mergem, să vedem ce facem cu băieții ăștia doi!

Andrei se ridică de pe scaun, bău o ultimă gură de cafea, duse cana în fugă la bucătărie, își luă geanta cu codurile, luă agenda maestrului, carnetul de împuterniciri, câte un pix, își puse sacoul albastru și paltonul gri și se îndreptă spre ieșire. Într-o fracțiune de secundă se uită din nou la geantă și la partea unde începuse să se roadă. Nu era chiar așa rău. Sigur nu va vedea nimeni. Se îndreptă spre hol. Maestrul lăsase ușa deschisă și deja i se auzeau pașii pe scări. În timp ce se întoarse să încuie ușa, fu izbit de miros de fum. Nici nu terminase bine țigara că domnul Mircea își și aprinsese alta. Închise ușa de la birou și coborî grăbit scările. Maestrul era în fața blocului, în dreptul mașinii lui Andrei.

-Vai, dar ce loc bun de parcare ai găsit. Așa da. Îmi place!

Andrei nu zise nimic. Apăsă pe butonul de pe telecomanda mașinii și descuie ușile. Deschise ușa din spate unde puse geanta de piele maron. Maestrul se așezase deja pe scaunul din față și își scosese te- lefonul. Urma să citească știrile până vor ajunge la destinație. Fără să-și scoată ochii din telefon spuse:

-Băi, Andrei! După ce mai încasăm niște bani, trebuie să-ți schimbi și tu mașina asta. Nu prea mai merge cu Polo- ul. Avem naiba clienți importanți. Ăștia se mai uită și la mașina cu care mergem.

-Ați zis foarte bine! spuse Să mai încasăm niște bani și, după, mai vedem.

-Hai, termină cu prostiile și bagă pe Waze adresa Mergem la secția 112 de poliție. Nu știu dacă am mai fost acolo, dar ne descurcăm noi. Mi-ai luat agenda?

-E în geanta mea din spate.

-Dă-mi-o din geantă, ca nu cumva să o uit pe aici.

Andrei se întoarse, scoase agenda din geantă și i-o dădu maestrului. Porni motorul, scoase telefonul din paltonaș și începu să tasteze.

-Cât îți arată aplicația aia? întrebă maestrul fără să scoată ochii din telefon.

-Ajungem în 25 de

E la fix. Audierea începe la 9 și jumătate. Ajungem chiar cu cinci minute înainte. S-ar putea să avem timp să discutăm și cu băieții ăștia, să ne dea mai multe detalii.

-Să sperăm că nu întârzie ei, zise Andrei râzând.

-Când m-a sunat Alexandru, erau deja acolo.

-La cât? La 8 și jumătate sau cât naiba era ceasul?

-Păi ce au avut în cap?

-Nu ți-am zis, mă, că li s-a făcut frică? I-a sunat ieri un comisar sau agent de poliție. Nu știu exact ce era. Mi-a zis ăsta că i-a luat tare rău de Le-a spus că îi bagă în pușcărie. De asta am și insistat să mergem să-i ajutăm, că mi s-a făcut milă de ei.

-Am înțeles, maestre. Să vedem cât mai merge și asta cu mila.

Andrei dădu cu spatele, dădu radioul mai tare și se puseră în mișcare. Ajunseră fix în 25 de minute. În apropierea secției de poliție văzu un bărbat care stătea în mijlocul străzii și le făcea semn către un loc de parcare.

-Să bag aici, unde ne face ăsta semn?

-Ăsta e Alexandru!

Andrei parcă mașină la aproximativ 10 metri de secția de poliție care se afla în mijlocul unui cartier de case. Nici nu apucă să oprească motorul mașinii, că maestrul Mircea își luase agenda portocalie în mână și se dădu imediat jos.

-Vai, maestre! Cât vă mulțumesc că ați venit să ne salvați! spuse Alexandru, întinzându-i serviabil mâna maestrului.

Alexandru era un bărbat în jurul vârstei de 35 de ani, brunet, scund și uscățiv cu un ten închis. Avea niște riduri mari pe față și niște pungi negre sub ochi specifice unui bețiv. Era îmbrăcat într-o geacă crem care imita un sacou. Geaca îi era puțin cam mare, în special la umeri. În partea de jos avea niște blugi negri și în picioare purta o pereche de pantofi derby, de culoare maron, și ei cam spălăciți. În spatele lui, tot pe stradă, stătea celălalt, Sorin, un bărbat în jurul vârstei de 40 de ani, tuns foarte scurt, masiv, de o înălțime considerabilă, cu un ten aproape portocaliu, îmbrăcat într-o geacă albastră de blugi, o pereche neagră de blugi și o pereche de adidași de un verde aprins. Sorin nici nu-și ridică privirea când îl salută pe domnul Mircea.

-Domnule avocat, ce mă bucur că ați putut să vă faceți timp să ne ajutați! spuse Sorin cu tremur în glas.

-Deh, mă, băieți. Asta e! Se mai întâmplă și necazuri. Hai să mergem pe trotuar să stăm de vorbă.

Între timp, Andrei încuie mașina, își luă geanta, apăsă clanța ca să vadă dacă mașina s-a încuiat într-adevăr și traversă spre secția de poliție.

-Bună ziua, domnilor! spuse

Fără să-i răspundă la salut, cei doi bărbați vorbeau unul peste celălalt.

-Da, domnule avocat. Și eu l-am văzut pe bărbatul ăsta O să-l vedeți și dumneavoastră. E foarte agresiv. Îl încolțise pe Alexandru, domne, ce să vă mai spun, zicea Sorin, uitându-se în continuare în jos.

Mă lovea cu pumnii în spate, dom- nule avocat. Mă bătea bine rău de tot. Eram efectiv în colțul scării. Mă încolțise. Nu sunt nici eu vreun fricos, dar n-aveam ce să-i fac, intervenise și Alexandru.

-Bă, ia stați așa! Andrei e colegul meu. Nu știu dacă ați făcut cunoștință până acum, spuse domnul Mircea în timp ce se întorcea spre Andrei.

– Bună ziua! Vă cer scuze, zise Sorin, dar nu v-am văzut. Îmi pare bine de cunoștință!

Andrei întinse mâna și se salută cu amândoi.

-Așa, mă, și tu ce i-ai făcut? spuse maestrul Mircea.

-Păi, eu ce să fac? M-am dus și l-am împins, dar nu l-am lovit sau ceva, spuse Sorin.

-Bine Hai să mergem!

Cei patru bărbați ajunseră în dreptul filtrului de poliție de la intrarea în secția 112. Secția de poliție era într-un vechi sediu de cooperativă de pe vremea lui Ceaușescu. Un miros de igrasie îi izbi de la intrare. Andrei își ridică privirea și observă cum tavanul era crăpat de parcă ar fi fost recent vreun cutremur. Se așezară la rând pentru a putea fi percheziționați. După ce domnul Mircea și Andrei își prezentară legitimațiile de avocați, fu sunat agentul de poliție care efectua cercetările pentru a-i putea primi. La un moment dat, se deschise o ușă și în fața lor apăru un tânăr tuns și el scurt, cu o barbă relativ mare, o bluză gri deschis, o pereche de pantaloni reiați, iar pe bluză Andrei observă că avea un ecuson de culoare albastru.

-Bună ziua! Eu sunt agentul de poliție Spiridon Vă rog să mă urmați.

Bărbații intrară în șir indian pe un hol foarte îngust care era plin de dulăpioare gri, de metal, toate poziționate pe partea dreaptă. Pe partea stângă, însă, te împingea parcă un morman de cutii de dosare care stăteau să cadă din moment în moment. Dintr-odată, se auzi vocea tânărului agent de poliție:

-Bună ziua, domnule comisar șef!

La celălalt capăt se auzi o voce înceată.

-Bună ziua!

După următorii câțiva pași, Andrei îl văzu pe domnul Mircea cum se îndreaptă către bărbatul respectiv cu părul cărunt, de înălțime medie, cu puțină burtă și îmbrăcat într-un costum negru, ușor decolorat.

-Să trăiți, excelență! spuse

-Oooo, mare avocat! Au coborât zeii din Olimp printre muritori! spuse comisarul-șef și îi întinse mâna domnului Mircea. Ce faci, Mirceo, pe aici?

Domnul Mircea Dumitrescu se uită la Andrei și-i spuse:

-Du-te cu domnul agent de poliție, că vin și eu după voi. Stau puțin de vorbă cu domnul comisar. Bine?

-Da! zise Andrei, și-și continuă drumul cu cei doi bărbați.

După ce se asigură că intraseră cu agentul șef în birou, coordonatorul își continuă discuția:

-Așa, mă, Uite, sunt bine. Am venit la o scurtă audiere. Ce mai faci, tu? Toate bune? Nu știam că ai plecat de la IGPR.

-Păi am lăsat-o mai moale.

Am avut niște probleme cu inima.

-Serios? Sper că ești bine acum. Chiar m-am gândit, că văd că ai slăbit vreo 20 de kilograme, dacă nu mai bine.

-Ca o glumă, am fost nevoit să-mi schimb toată garderoba.

-Aveai de unde. Nu te plânge, spuse domnul Mircea râzând.

-Mirceo, mi-a trecut viața prin fața ochilor. Am făcut un infarct. Mi-au pus un stent. Acum sunt mai bine, dar a fost cumplită și recuperarea și toate cele. Nevastă-mea a intrat într-o depresie pe fondul ăsta. În fine, îți povestesc eu când ne-om vedea.

-Mă bucur că ai scăpat cu bine,

-Hai, du-te la activitatea ta! Nu te mai rețin. Dacă vrei, te aștept pe la mine zilele astea să bem o cafea. Fii atent aici, fără țigări! Nu mai fumez deloc. Am aproape 2 ani. De când cu problema asta, mi-am pierdut aproape toate plăcerile.

-Atunci e bine, dacă nu le-ai pierdut chiar pe toate. O să fumez eu pentru amândoi, zise domnul Mircea râzând. Mă bucur că te-am revăzut și o să vin zilele următoare să depănăm niște amintiri.

-Chiar vreau să-mi povestești cum de l-ați achitat pe Tănăsescu ăla de la ANAF. Am și eu să-ți zic niște povești despre el.

-Așa facem, șefule!

După ce dădură noroc, coordonatorul se îndreptă către sala de audieri de unde se auzea ditamai tărăboiul.

-Ce? Ați venit cu avocatul ăsta mic și aveți impresia că mă intimidați sau cum?

-Băi, nene! Ia, gata, mă, că mai suntem și alți oameni aici în birou. Mai avem și alte activități de făcut.

-Păi nu vedeți, domne, cum mint?

Domnul Mircea deschise ușa. În sala de audieri erau trei birouri, două în stânga și unul în dreapta. La fiecare birou era câte un agent de poliție care avea un laptop în față și câțiva oameni. Lumina era foarte slabă. Era o singură fereastră care avea niște gratii foarte groase. La biroul din dreapta era agentul șef care îi primise pe cei patru bărbați. În dreptul lui stăteau aliniați Andrei, Sorin, Alexandru și în spatele lor era un bărbat înalt, chel, cu un tatuaj pe gât, inel în sprânceana dreaptă, îmbrăcat într-un trening negru cu glugă. Undeva, în partea din stânga a încăperii, erau ceilalți doi polițiști care aveau câte două persoane în dreptul birourilor. Cum intră, domnul Mircea salută și fără să întrebe pe nimeni, luă un scaun din stânga pe care se așeză.

-Dumnealui cine mai e? întrebă bărbatul în negru.

-E domnul Mircea E avocatul nostru, spuse Alexandru de parcă ar fi fost un copil de școală care venise însoțit de fratele mai mare pentru a da piept cu un agresor.

-Aaa! Aveți doi avocați! Păi vedeți, domnule polițist, tocmai de aici îți dai sea-ma și dumneata că nenorociții ăștia m-au rupt cu bătaia.

Domnul Mircea se întoarse spre bărbat și spre surprinderea lui observă că bărbatului respectiv îi lipseau doi dinți. Se întoarse zâmbind spre polițist. Între timp, Andrei, cu codul de procedură penală în mână, se apropie de urechea maestrului și îi zise ușor:

Maestre, haide să invocăm dispozițiile din cod, că nu se poate așa ceva. Asta nu e audiere. Ăsta e tărăboi. Păi audiem trei oameni deodată? Mai sunt și alte persoane în aceeași încăpere care n-au legătură cu dosarul nostru.

Bagă codul în geantă, că aici n-avem nevoie de el, spuse domnul Mircea zâmbind.

Între timp, în spatele lor se pornise o ceartă între un alt polițist și un domn pe care îl audia:

-Hai, domne, spuneți-mi! V-a fost furată geanta sau ați pierdut-o dumneavoastră? Că deja mă duceți la E a treia variantă pe care mi-ați dat-o.

-Nu mai știu, domne. Dacă vă spun? Îmi aduc aminte doar că am lăsat-o pe bancă, în dreptul parcului copiilor. După ce m-am întors, nu mai era acolo.

-Dar sunteți sigur că ați avut-o cu dumneavoastră?

-Asta e problema. E posibil să o fi lăsat acasă.

Andrei își puse capul între mâini și începu să analizeze linoleumul pe care stăteau și care era efectiv mucegăit. Nu îi venea să creadă ce diferență era între birourile curate de la DNA și DIICOT și secția asta de poliție. Nu putea să înțeleagă cum reușeau oamenii ăia să lucreze acolo. Era o umezeală de nedescris. Între timp, ridică privirea spre bărbatul cu glugă.

-Așa, domne. Eu eram pe scară. Nu înțelegeți că eu n-aveam nicio treabă cu prăpădiții ăstia doi? Știam doar de ăsta mic, că s-a mutat de vreo 3 ani cu mine pe scară, dar n-am intrat niciodată în vorbă cu el.

-Și atunci cum a început alterca- ția? întrebă domnul Mircea.

-Păi mi-a zis el că ascult muzică prea tare și că îi deranjez soția.

-Așa, și dumneata ce ai făcut? întrebă avocatul.

– Domnule polițist, dar e legal ca dumnealui să-mi pună întrebări, că eu nu mai înțeleg nimic? Ba dumneata, ba el. Deja sunt eu vinovat sau cum?

-Da, domnule. Este legal. Dumnealor sunt asistați de domnul avocat și domnul avocat are dreptul să vă adreseze întrebări. Vă rog să răspundeți.

-Eu i-am zis să mă lase în pace.

-Hai! Recunoaște că m-ai înjurat!

Spune adevărul! țipă Alexandru.

-Te rog frumos să taci! îi spuse domnul Mircea pe un ton autoritar.

-Da, domne. Așa e. I-am zis să se ducă în pizda mă-sii.

Andrei se ridică și se îndreptă spre fereastră. Spatele începuse să-l doară din nou și parcă începea să-i și amorțească piciorul stâng. Între timp auzi o voce înceată:

-Domnule avocat, vă rog eu frumos, deschideți dumneavoastră fereastra aia!

Andrei se întinse, apucă bara metalică, răsuci și deschise fereastra. Când se uită pe geam, văzu mai multe bănci care și ele stăteau să cadă.

-Și, până la urmă, tu l-ai lovit pe dumnealui, nu?

-Domne, n-auzi domne că omul m-a împins? răspunse răspicat bărbatul

-Păi și, dacă te-a împins, trebuia să-l lovești? Chiar așa, suntem animale? Vă rog să consemnați asta în declarație, domnule agent-șef, spuse domnul Mircea satisfăcut de cele auzite.

Agentul-șef dactilografia declarația noului agresor.

-Și cu dumnealui cum rămâne? Gata? M-ați scos pe mine vinovat? Bărbatul în trening negru arătă cu degetul către Sorin.

-Care dumnealui, domne? întrebă domnul Mircea.

-Ăla de acolo. Șarpele ăla care a venit și m-a lovit ca un criminal. Sorin nu zicea absolut nimic. Se făcea că nu aude.

-Dumnealui n-are nicio calitate în dosar momentan, spuse agentul-șef.

-Păi, domne, ăla a venit și mi-a dat cu pompa de bicicletă în gură. Nu vezi că nu mai am doi dinți? Între timp, bărbatul deschise gura și le arăta că, într-adevăr, nu mai avea doi dinți din partea de jos a gurii.

-Dumnealui nu e cuprins în plângerea penală. Nu ați făcut referire până acum la dumnealui.

-Aaa, nefiind menționat în actul de sesizare, nu are nicio legătură cu prezenta cauză, spuse domnul Mircea ușurat.

-Păi eu am crezut că a văzut toată lumea că ăsta din spate m-a lovit cu pompa de bicicletă în gură. Eu prost că i-am făcut celuilalt plângere. Asta e, Deci gata? Ăsta e finalul? Nu se mai întâmplă nimic?

-Păi eu m-am lămurit, spuse agentul de poliție. Doar dacă mai vreți dumneavoastră să declarați ceva.

-Nu mai declar nimic, că poate apar tot eu vinovat după, spuse resemnat bărbatul în trening negru.

Declarația fu printată de către agentul de poliție, fu semnată de fiecare dintre participanți, inclusiv de către cei doi avocați.

-Domnilor, vă mulțumesc mult de tot pentru participare, spuse agentul-șef, uitându-se la cei doi avocați. Cred că s-a rezolvat situația aici.

-Așa zicem și noi! spuse domnul Mircea ieșind din birou.

În timp ce se urcau în mașină, maestrul Mircea se uită la Andrei și-i spuse:

-Dacă știam că l-au bătut pe omul ăla, nu aș fi venit, dar nici mie nu mi-au zis nimic.

-Se aplică principiul pe care mi l-ați zis tot timpul: clientul este cel mai mare dușman al nostru.

Așa e.