Panaceu

Își trage noaptea draperiile peste cuvinte

Să nu le lumineze luna tăcerile ce te cuvântă.

Stai așezat pe o foaie, cu tălpile goale și ude de ploaie,

Nomad adorat, poezie de dragoste ce mereu mă îndoaie!

 

Felii de inimă răsturnate aiurea pe buze pustii,

Înșirate pe harta iubirii niciodată precisă sau albă,

Într-o iarnă, o alta măcinată printre pagini de vise,

Le-ai simțit dorul rupt și dorința ferestrei închise.

 

Și sufletul tău, ne‘nțeles, pocăit, așezat în genunchi,

Nesigur de-ndrăzneala de-a mă cere din nou adiere,

Scrie încet pe o coală de var, fără cântec, o ultimă ploaie…

Și-n emoția ei, râde, crezând în tot alfabetul mâzgălit pe o foaie.

 

Ne-am atins iar aripa într-un zbor vast, nesigur

Și-am crăpat iar fereastra către vers și simțire.

Pentr-o clipă-am respirat împreună-o idee…

Dar încă nu are limbaj… și-ndrăzneala de a fi panacée!

 

Dor de noi…

Îmi e dor să te-ador Când se lasă tăcerea,

Îmi e dor să îți iau Cu surâsul, durerea.

Îmi e dor să îți mângâi

Cu genele pielea,

Când se-aude doar vântul

Ce-și respiră-adierea.

Îmi e dor să îți fiu Când lumina e-n noi,

Buzele ce mă fierb Scăldându-mă-n ploi.

Îmi e dor să dansez

Cu iubirea la braț,

Îmi e dor de o toamnă

Cu cafea fără zaț.

Îmi e dor de o noapte

Ca zăpada de albă,

Am nevoie de noi

Ca mirosul de nalbă

Îmi e dor să te-ador

Când începe furtuna,

Îmi e dor de o zi

Doar cu tine și luna…

Scrie dragostea!

Scrie dragostea în versuri!

Scrie s-o cunoască toți.

Lasă-ți inima din cețuri să se scuture de hoți!

Ia și scrie tot ce simți

Și eliberează-ți dorul,

Poate-așa ai să te minți

Că ești liberă ca cerul.

Scoate-ți de sub pleoape chinul

Picăturilor de rouă

Și îmbată-te cu vinul

Dorului ce nu mai plouă.

Din odaia de la drum

Scoate-ți o inimă nouă

Și n-o mai da orișicui

Ce-ți promite că n-o plouă…

Scrie dragostea cu flori

Și cerneală vișinie

Să nu mai ai nopți și zori

Fără zbor de păpădie…

Râzi parfumului din clipe

Și îmbrățișează norii.

Fă-ți din dragoste aripe

Mângâiați să-ți fie zorii.

Scrie dragostea în versuri

Și îmbracă-te în ele,

Dă înseninării sensuri,

Stea îmbrăcată în stele

 

Lampa fermecată

Ajungi să mă atingi fără să fii cu mine…

Îmi tatuezi surâs pe lacrimile blânde,

Sculptezi iubirea ta în cel mai mic ungher

Din trupul meu fierbinte ce nu mai simte ger.

 

E dimineață! Ești? Mai torci printre mătăsuri?

… Îmi amintesc cuvinte ce îți tăceau pe buze,

Îmi amintesc de pașii făcuți pe pietre goale

Ce-n suflet le doream covor de iarbă moale.

 

Nici ceață și nici fum nu vreau în ploaia noastră,

Doar picuri de iubire să ne îmbrace trupul.

Parfumul tău rămas pe pielea mea, în straturi,

Mireasmă mi-e… și ploaie… și muză printre stihuri.

 

Cuvintele m-ajută să simt simțirea ta,

Chiar dacă-mi ești în suflet prezență permanentă.

Și ține-mi mâna strâns în palma-ți însetată,

Să fim un singur duh în lampa fermecată.

 

Poveste de răsărit

Ai privit decis, urcat pe un sertar, pe gaura cheii

Și m-ai văzut goală, tatuându-mi numele tău pe degete.

Mă priveai iubindu-mi lumina tăcerii, așteptând precum leii

Să-ți cad pradă iubirii, adorației tale perfecte.

 

Te ador! Ești oricum adorabil! Și tu stii… și mă chemi din tristețe,

Mă transformi iar și iar în pianul ce cântă cu note perfecte,

Pielea mea devine tăcut o mare de clape cu alb-negru fațete

Și când limba ta lovește nota corectă, ea tresare în parfum de sonete.

 

Deși geme totul în noi, e o liniște perfectă ce ne-nvăluie alb,

Poezia se naște ușor și vulgul din jurul nostru dispare,

Amorul ne unește, iar sunetul tăcerii se-aude tot mai slab,

Suntem o tablă de șah pe care buzele noastre se luptă în tonuri bizare.

 

Cu tine experimentez iubirea, în fiecare zi ca prima dată…

Iubesc micul dejun, când fericit te simt dansând pe trupul meu,

Cu tine ceaiul are gust de dragoste, cafea și ciocolată

Iar inima-ți ce a riscat să mă iubească, a ales perfect și în folosul tău.