Încă de la începutul anilor `60 – vorbind de contemporaneitate – am fost inundaţi de întrebarea:

ce se va alege de noi, cine va ţine cârma lumii, ne va mai putea aduce viitorul ceva?

Identitatea pare a-și pierde conturul, crizele zdruncină toleranţa și noi ne aflăm pe un vapor fără catarge plutind pe valuri imense de nesiguranţă iar după noi plutește cuvântul care – dacă ar sta în faţa noastră – ne-ar putea da un răspuns. Doar prin mai buna înţelegere a trecutului și prin lupta de a exista, de a supravieţui – în spiritul luiAlexandru Centurio – salvând universalitatea cuvintelor de la înec, vom vedea mai clar cine suntem și dacă vom realiza „marele act al tuturor timpurilor” (Nostradamus) prin reducerea tehnocratismului la un minim necesar și realizarea unei noi spiritualităţi ca răspuns la ceea ce nu mai suntem capabili a înţelege. „Cine-şi pune întrebări este un neghiob pentru o clipă; cine nu-şi pune întrebări rămâne un neghiob o viaţă întreagă” (Aforism chinez).

Trăind într-o lume tridimensională nu putem concepe una quadro- la fel de puţin ca una bidimensională. Simţul nostru de percepere este inhibat de tot ce depășește necesitatea convenţiei. Aici suntem acasă, aici ne simţim bine, aici e spaţiul nostru securizant, aici suntem și putem fi într-adevăr noi înșine. Tot ce ar putea depăși această normă se sustrage îngustei noastre raţiuni. Consuedo altera natura!

Condiţia sine qua non de a depăși izolarea condiţiei noastre umane este de a învăţa toleranţa sub toate formele ei. Toleranţa nu este nici pe departe programată în codul nostru genetic și – în majoritatea cazurilor – nu suntem nevoiţi a fi confruntaţi în mod prea brutal cu ea (din păcate în ultimele decenii tot mai mult). Identitatea noastră se formează în interiorul unui spaţiu geo-cultural și social care ne integrează – cu excepţii – și pe care o luăm ca atare. Deci, în mod normal, toleranţa identităţii se manifestă între noi, prin noi, pentru noi fără a avea ostilităţi de ordin major faţă de necunoscut, doar o neglijabilă frică instinctuală, atâta timp cât ea nu ne va obliga a ne schimba în nici cea mai mică măsură universul!

„Este totuşi un lucru ciudat – spune Gottfried Keller – cum, chiar cel mai înzestrat om cu cele mai nobile calităţi, trebuie să aibă şi păcate grele asemenea unui vapor cu multă încărcătură spre a-şi păstra linia de plutire” reflectând asupra indisolubilităţii individualităţii tolerante, dincolo de universul său. Și totuși, făcând chiar abstracţie de universalitate, fiecare individ trăind – ca și cuvântul rostit – în același spaţiu geo- cultural/social, există ca SINE într-o altă lume. Chiar dacă ne descoperim păcatele prin alţii (sau recunoașterea de a fi altfel) nu suntem întotdeauna pregătiţi sau putincioși a ne schimba. Poate fiindcă nu am avut încă timpul necesar de a învăţa că în primul rând avem nevoie de greșeli pentru a putea avea pe urmă și calităţi și chiar – mea culpa – numai faptul de a vorbi despre toleranţă este intolerant…

Ce ne desparte și ne apropie, ce ne face a fi la fel și totuși altfel, ce e pretutindeni și întotdeauna e cuvântul, nu însă neapărat doar cel rostit. Alegoria traduce o apariţie într-un sens, iar sensul într-o imagine. Imaginea poate rămâne sens și apariţie, simbol în muzică, sclav însă în cuvânt. Ce grea cale are cuvântul! Carol al V-lea a exclamat odată fiind întrebat despre limbă: „Poruncesc în germană, în budoarul unei femei iubesc franceza iar în consiliu folosesc italiana!” (in principio erat verbum…). Vive Babylone!

Cuvântul este pe punctul de a deveni Dumnezeul ateistului. Materialismul, egoismul, setea de putere, autoidolizarea, ipocrizia, tehnocraţia domină întreaga sferă de activitate social-politică influenţând prin limba vorbită cuvântul scris. Limba se află într-o permanentă metamorfoză oglindind un punct bine definit în societate caracterizând-o. Schimbările politice aduc cu sine schimbări de limbă iar limba reflectă societatea. Noi idiomuri se impun, vechi idiomuri își pierd puterea de penetraţie până la dispariţie și multe cuvinte primesc alte valenţe, alte conotaţii. Procesul de „modernizare” (orișice ar fi însemnând aceasta) – care rupe mari bucăţi din tradiţia culturală – nu mai este de oprit. Limba suferă, limba se îmbogăţește, limba se acomodează. Este vremea noilor prefaceri și adaptări lingvistice, este o nouă zodie a creaţiilor dar și a letargiei sau pierderilor. Nicio limbă cu frâie gramaticale „încrâncenate” nu se poate sustrage acestui proces, cum nicio ţară nu poate trece peste prezent ca să ajungă din urmă viitorul. E bine? E rău? Ce va veni nu poate fi fără ce este la fel de puţin cum nu poate exista fără ce a fost. A venit timpul actualizării prin metamorfoza valorilor clasice și întărirea lor prin realităţi circumstanţe.

Lirica pare a suferi de acrofobie și amauroză. Eterogenitatea cuvântului și a metaforei reflectă nesiguranţa isterică de a percepe un stimul. Procesul creativ poate fi interpretat ca o concentrare instinctivă asupra proceselor vitale, individuale stimulate de subconștientul colectiv, iraţional și depresivo-reactiv. Metamorfoza se manifestă printr-o torpilare a unui Eu-ideal ce conferă creaţiei o notă schizofrenică dependentă de inhibiţia colectivă, autogenă unei etiologii anamnestice.

Fiecare epocă își are apogeul și declinul ei ca o spirală care se repetă în mod periodic și fiecare epocă are impresia de a sta în faţa ultimei faze estetice: „Ultimul stadiu istoric” cum a exprimat Hegel această stare.

Modernismul și postmodernismul au preocupat mulţi literaţi începând încă în anul 1886 cu E. Wolf care poate fi considerat – chiar dacă în necunoștinţă de cauză – promotorul ideii de modernism. E. Wolf s-a referit în primul rând la naturalism. Bahr a definit și lărgit ideile lui E. Wolf caracterizând prin ele anti-naturalismul, impresionismul, simbolismul, neoromantismul și în cele din urmă decadenţa. Mai târziu, la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, caracteristica modernismului s-a impus prin modernismul vienez și prin cel berlinez încorporând primordial estetica. În cele din urmă ideea de modernism este caracterizată ca o rupere de norme (vezi și ideile normative ale lui W. Mohr, G. Wunberg și semantica lui R. Koselleck) și o deschidere spre originalitate prin inovaţie. Fundamentul modernismului a început să-și piardă graniţele subiective prin revendicarea declinului în artă, periodicitate adusă pe plan actual de foarte vag definitul postmodernism. Deci interpretarea generală – desen în alb/negru – a postmodernismului nu se referă decât la declinul modernismului ale cărui componente sunt la fel de vagi. Așadar modernismul s-a terminat începând postmodernismul?! Unii înţeleg prin postmodernism o „criză” specifică unei epoci, alţii îl legitimează ca pe o căutare a adevărului prin tehnocraţie. Cert este faptul că ne aflăm într-o inflaţie culturală prin căutări de valori și valenţe general valabile mișcându-ne într-o cușcă sau mai exact într-un „passepartout” (U. Eco) în care pretenţia de estetică se rezumă la nesiguranţă, spontaneitate, sincretism și mai ales – mlaștina cea mai periculoasă – trivialitatea și diletantismul oficializat. A face artă este un gest de nobleţe dar nu o scuză pentru diletantism. În acest punct arta este foarte tolerantă deoarece calitatea ei supremă este de a nu o face. Evident, sentimentul de apartenenţă este minunat numai că… poeţii aparţin apartenenţei!

Deja în 1917 Pannwitz vorbea de indivizi postmoderni (Criza culturii europene). Nietzsche a pledat, cu mult înainte, la o trecere peste aceste „apariţii moderne” văzând decadenţa și nihilismul ca pe o piedică a trecerii spre omul nou, deci o forţare artificială a postmodernismului. Sfârșitul anilor `50 a dat o nouă faţă postmodernismului și anume ca retrospectivă a inovaţiei estetice moderne sprijinindu-se printre alţii pe E. Pound, T. S. Eliot sau nu în cele din urmă pe J. Joyce (vezi Irving Home și Harry Levin).

La fel ca în anii `60, inovaţia își pierde puterea și expresivitatea stilistică (promotorii Fiedler, Sontag, Hassan) începând un joc de imitare a formelor trecute ca surogat. Critica literară s-a adaptat acestor forme de expresie înlocuind expresia de potenţă cu cea de revoltă futuristă.

Cea mai mare problemă de autocaracterizare o are postmodernismul prin faptul că modernismului îi lipsesc punctele cardinale. A. Wellmer vorbește – caracterizând postmodernismul – despre un modernism fără doliu (1958). Fiedler propagă un futurism postmodern apelând la elemente iconoclastice încorporând idei istorico- avangardiste și atacând clasicismul modern prin a pleda în mod pe cât se poate de insistent la o autonomie artistică înţelegând prin estetica lui postmodernă trecerea peste graniţele ce despart artiștii de masele largi și desfiinţarea prăpastiei dintre elita culturală și cultura de masă dând ca exemple și susţinându-le: Pop, performance, happening și alte forme de cultură care nivelează artistul și consumatorul, arta și viaţa, ficţiunea și realitatea. Dar citindu-l pe Mallarmé arta versificaţiei primește un alt adevăr: „O poezie este un secret a cărei cheie trebuie s-o caute cititorul”, sau Eminescu: Dacă toţi bucherii de la şcoală ar înţelege poezia atunci nu mai e poezie… Această dilemă a fost caracterizată de Victor Hugo în „Les Contemplations” asemănător: „Când eu vorbesc despre mine atunci vă vorbesc vouă despre voi. Cum se poate să nu simţiţi acest lucru? O, nebunule, tu care crezi că Eu nu sunt Tu!” Un paradox, o revoluţie sau o revoluţie a paradoxului?!

Imaginaţia – susţine Kant – este un ingredient necesar perceperii realităţii (Alain, Eléments de philosophie), fantezia este o necesitate pozitivă pentru realizarea existenţei

[…].

Pericolul izolării constă în formarea unui dualism de tip schizofrenic. Calitatea imaginaţiei depinde nu numai de individ – conștiinţa interioară – deci intrinsec ci și de, în primul rând, extrinsec constituit prin forţa conștientului și subconștientului colectiv. Un mic cutremur venit din interior amalgamează producţia imaginară invadând cu ele, prin rupturi patologice, conștiinţa fără ca individul (creator de artă) să sufere. Manifestarea se produce în exterior, spre interior repulsia. Această incoerenţă Horaţiu a caracterizat-o în Arta poeziei (Ars poetica) ca vanae species și aegri somnia, (fantome și fantezii) amintind de coșmaruri sperat visate însă concret materializate. Goethe mai departe în „Shakespeare fără sfârșit” aducând în prim plan materializarea absolută a imaginaţiei fără a se folosi de imagini vizuale sau optic- descriptive!

„Devii liric atunci când viaţa din tine palpită într-un ritm esenţial şi când trăirea este atât de puternică încât sintetizează în ea întreg sensul personalităţii noastre. […] Este caracteristic faptul că începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică în care toate barierele şi limitele obişnuite dispar pentru a face loc unei beţii interioare […]. (Cioran, A fi liric, 1934). În reflexii ajunge la concluzia că toate manifestările artistice sunt la urma urmei manifestări sociale iar societatea face din indivizi patrioţi, însă cel mai jalnic lucru este patriotismul fanatic fiindcă nu dă niciun sens și nu face loc altor manifestări umane, sociale sau culturale iar cosmopoliţii sunt duși la eșafod… Urmare=Regres!

³Unde-mi este biblioteca, acolo mă simt acasă

Erasmus von Rotterdam

Ce sărac cel ce nu are decât o patrie; și cât de sărac cine nu știe cui face un gest de nobleţe folosindu-se de numele patriei; ori cel ce nu-i în stare să găsească în ţara lui de baștină, și alte patrii!

Între „patrie” și „cosmopolitism” – ca noţiuni antonimice – se întreţes linii de forţă cu un model complicat și foarte întortocheat. Literatura cosmopoliţilor a fost des caracterizată (ba chiar acuzată) ca fiind trădare de patrie. Cu mult înainte ce inchiziţia își încetase celebrele procese de intentaţii, acuzaţia lipsei de patriotism devenise însăși un act patriotic.

Oameni de seamă care au schimbat radical faţa lumii – ei înșiși cosmopoliţi – au fost totdeauna mari patrioţi. Acești cetăţeni ai lumii, conștienţi de locul lor (Cristos, Shakespeare, Schopenhauer, Voltaire, Rousseau, Kant, Schiller sau Brâncuși), au știut dintotdeauna că nicio întâmplare, fie ea cât de mică în aparenţă, nu este decât rodul unei alte întâmplări istorice petrecute dincolo de graniţele geopolitice; că niciun cuvânt nu-și poate proclama identitatea de sine în cadrul unei singure comunităţi și că nicio naţiune nu-și poate revendica obiectiv individualitatea fără a recunoaște că – în această formare – s-a aflat în contact cu alte comunităţi.

Nu există niciun cuvânt născut prin sine însuși, nici în graniţe concret definite, de unde reiese că nu cuvântul naște literatura, ci prin ea cuvântul este numai „domesticit” și autohtonizat, existând – altfel spus – numai prin conotaţii, acestea reprezentând o altă formă de universalitate.

Naţiunea, din punct de vedere istoric, nu este altceva decât o convenţie născută dintr-un „cosmopolitism local” adaptat prin variaţiuni unor necesităţi comunitare, deci o spirală amalgamată și apoi destrămată prin sine însăși spre a-și recompleta – prin reorganizare – întregul, ceea ce se poate reduce la teorema că o naţiune nu există ca atare decât atâta timp cât convenţiile naţionale sunt ridicate, în sânul întregului, la rang de absolut. Absolutul nu poate fi convenţie, cum nici convenţia nu poate fi un absolut. Deci ne-am format – și cum ne-am format suntem – într-o avalanșă istorică din care am încercat să ne izolăm, ca bulgării de zăpadă, uitând de muntele comun de unde ne-am prăvălit cu toţii rând pe rând, dând la iveală un conglomerat crud și concret. Patrie și universalitate (cosmopolitism), două realităţi prin care încercăm a distinge exilul real de cel subiectiv. Prin alte cuvinte un labirint de aforisme cu foarte multe căi de intrare însă extrem de puţine de ieșire (fortasse!).

Între „Ubi bene, ibi patria”, „Unde-mi este biblioteca acolo-mi este patria sau” sau

„Cine spune că se simte oriunde acasă, nu este niciunde acasă” discuţiile pot continua mult, ilustrând doar calea instinctului primitiv până spre intelect cât și marea diversitate de idei într-o „bătălie de idei” în care toţi cred că au dreptate.

Pârvu Mutu /Alchetron