Încă mai există persoane a căror natură (și profesie) matematică este dublată de cea poetică. Este și cazul doamnei profesoare Codruța Vancea care ne oferă, în volumul de poezie Frumusețe tangențială1, perspective biografice ce își devoalează gravitatea, surpriza, neprevăzutul sau serenitatea, în funcție de modalitățile prin care discursul narativ-confesiv, în care predomină numeroase trimiteri matematice, poate căpăta un substrat jocular și parabolic. Caracterizate prin spontaneitate și ludism, experiențele sau evenimentele evocate sunt proiectate pe un fundal, unde elementele matematice oferă un contur echilibrat, pe alocuri rațional, trăirilor, sentimentelor sau gândurilor care ascund, adesea, un tumult dionisiac.

Lejeritatea sau spontaneitatea cu care poeta trece de la un registru comic, ludic, adesea parodic, la unul apropiat de limbajul cotidian sau la unul abstract-ermetic, nu fac altceva decât să confere acestei poezii un anumit dinamism și o anumită savoare.

Dacă ar fi să transpunem definiția matematică a tangentei într-un limbaj poetic, am putea afirma, lucru cu totul valabil pentru volumul de față, că, dacă fericirea are calitatea unei tangente, atunci ea se prefigurează ca o linie, poate nu întotdeauna continuă, dar care atinge viața și o împlinește, uneori, într-un singur punct și în mod neașteptat. Din acel punct, care nu marchează nicidecum sfârșitul vreunei legături anume, pornește aventura lirică, plină de neprevăzut și de spectaculos, concretizată în câteva cicluri de poeme, Nopți și pisici, Anotimpuri sau Corăbii de lumină, în care predomină discursul fantezist alături de cel confesiv, care aduc, în prim- plan, evocarea unor persoane apropiate, a universului domestic și a celui cosmopolit sau a eposurilor cotidiene, prin care poeta navighează, așa cum spune în unul dintre poeme, ,,ca un spectator singuratic/ al unui spectacol pentru el, mut” (Existență). Experiența cunoașterii de sine se transformă într-o aventură a explorării arhitecturii mundane, într-un ritual al legăturii dintre rațiune și sensibilitate, întrucât întreaga existență afectivă este ghidată după principii sau mișcări circulare, geometrice. Legătura cu pământul, cu natura sau cu celălalt capătă perspectiva unei geometrii insolite. Corpul se integrează în cerc ca într-un ritual al echilibrului și al armoniei telurice care trec, astfel, asupra celei care se descoperă pe sine. În această ambianță încărcată de accente hiperbolice și suprareale, mirarea face locul încrederii și al stabilității într-o lume de-a dreptul geometrizată. Finalul subliniază fragilitatea ființei umane în raport cu sentimentul de vastitate al perfecțiunii matematice: ,,mă învârt într-un cerc/ mă întind pe razele lui ca un elastic/ cercul e blând cu mine/ îmi dă voie să fiu eu centrul lui/ are o culoare roz/ mă ridic/perpendiculară pe pământ/ acum cercul este la picioarele mele/ s-a înverzit precum iarba de primăvară/ sunt tot mai înaltă/ tot mai dreaptă/ picioarele mele sunt tot mai lungi și paralele/ undeva sus de tot este un punct luminos/ nu pot să-l ating/ sunt pe o axă/ într-un con/ aco- lo sus însă locul e tot mai îngust/ devin un punct” (Fata din con).

Elementele matematice, în alt poem, suprind, tot într-un cadru parabolic, relația poetei cu ceilalți, din perspectiva unei sensibilități exacerbate care scoate în evidență, pe lângă latura traumatică a naturii umane, sensul existenței al cărei dinamism se consumă în lupta dintre esențe și aparențe: ,,sunt o acoladă deschisă/ fiecare om întâlnit e așezat/ după o virgulă/ oameni care se privesc în oglindă dimineața/ se tem de un calpu invizibil/ respiră aerul unui nou răsărit,/ ca un privilegiu că l-au primit/ oameni care dau sens vieții/ numărul elementelor este un număr finit/ paradoxul… valoarea lor poate tinde la infinit/ acolada se va închide la timpul potrivit” (O mulțime matematică). În altă parte, într-o atmosferă în care predomină ludismul abstract, îndeplinirea unui ideal, confruntarea cu celălalt sau descoperirea propriei tale meniri sunt proiectate, dincolo de relatarea destul de abstractă a faptelor, pe un fundal cu numeroase elemente ludice: ,,pe când să fiu o tangentă la cerc/ brusc o secantă albă mi s-a aruncat în față/ mi-a spus că cercul e de acum al ei/ iar ea deopotrivă secantă și tangentă și severă și indulgentă/ pentru că numai ea știe cum să se deseneze perfect/ pe un cerc/ m-am răsturnat din plan într-un spațiu/ puțin mai sus/ cen- trul cercului m-a privit de jos zâmbind/ eram fără să știu pe un con circular drept” (Interdisciplinaritate).

 

Dorința de echilibru sau de stabilitate se confruntă cu o situație paradoxală. Elementele matematice sunt, de data aceasta, transpuse în existența de zi cu zi, întrucât, ca două fețe ale lui Ianus, relația dintre tangentă și derivată este cea dintre veselie și tristețe, dintre opțiune și tăgadă sau renunțare. Tangenta este cea care oferă, în mod securizant, soluția unei singure și viabile îndrumări în viață, pe când rolul derivatei este acela de a menține sau genera tristețea, în același timp purtând pașii pe nisipuri mișcătoare: ,,încerc să fiu o tangentă pe curba vieții/ să o parcurg elegant fără să mă intersectez cu alte traiectorii/ controversate/ uneori mă trezesc dimineața o derivată a sufletelor triste/ într-o zonă convexă/ de altfel frumoasă/ dar prăpăstioasă” (De-a derivata).

Ritmul acesta ludic, savoarea unor întâmplări pline de jovialitate și neprevăzut, sunt doar câteva dintre elementele care fac din poemul Săptămâna femeii un cadru al visării sau al euforiei și, nu în ultimul rând, al imaginației mult prea bogate, toate acestea, ingrediente de bază ale unei firi vesele și spontane, înzestrate cu foarte mult umor: ,,mă învârt într-un cerc de o săptămână/ de parcă mi-am luat în serios/ rolul de femeie iubită/ tânără și plină de pasiune/ aștept ceva/ vreo caleașcă cu doi cai argintii/ un bici de catifea/ muguri de flori la cingători/ la poartă nici vorbă de așa ceva/ vine mereu poștașul/ pe bicicleta lui cenușie iar masca elegantă așezată sub bărbie/ o voce la radio sună sec: cine nu are nimic de spus/ să nu spună! bine da’…/ închid radioul ce turuie tot același lucru de o săptămână” (Săptămâna femeii).

Volumul doamnei Codruța Vancea poate fi citit, în mod cu totul aparte, ca o metaforică axiomă: punctul vulnerabil sau călcâiul lui Ahile al matematicii este, fără îndoială, poezia.

1 Codruța Vancea, Frumusețe tangențială, Ed. Minela, București, 2021.