Al. Philippide, poet, eseist și traducător a fost fiul lui Alexandru Philippide, cunoscutul lingvistic și profesor universitar ieșean, autorul unor lucrări de importanță capitală (PRINCIPII DE ISTORIA LIMBII și GRAMATICA ELEMENTARĂ A LIMBII ROMÂNE, 1879), care a lucrat cu multă dăruire vreme de opt ani la DICȚIONARUL LIMBII ROMÂNE al Academiei Române, academician fiind și el, la fel ca fiul său.

Al. Philippide, membru al Academiei Române, la fel ca și tatăl său, si președintele Secției Literare a Academiei, premiat cu Premiul HERDER în 1967, a fost un poet  oarecum  singular,  un  Robinson „cu insula în sânge”, așa cum singur s-a numit, un poet ale cărui monologuri meditative, prin adâncimea lor de gânduri și de idei, nu par deloc a atrage atenția căutătorilor grăbiți de forme noi ale expresiei, preocupat fiind o bună parte a vieții lui creatoare, cu pătrunderea și trecerea în forță prin labirintul întortochiat al esențelor tari ale lumilor interioare. Volumele sale de versuri, în ordinea apariției, sunt următoarele: AURUL STERP (1922); STÂNCI FULGERATE (1930); VISURI ÎN VUIETUL VREMII (1939); MONOLOG ÎN BABILON (1967) și VIS ȘI CĂUTARE (1979), postum (o plachetă de versuri cu 18 poeme scrise între anii 1939 și 1978). Ca traducător, poetul Al. Philippide a tradus din lirica universală Baudelaire (FLORI ALESE din LES FLEURS DUMAL,1934), precum și din opera unor poeți germani (Holderlin, Novalis, Moricke și Rilke). În ceea ce privește ultimul volum de versuri semnat de Al. Philippide în anul 1976, MONOLOG ÎN BABILON, ultimul volum antum, nu credem că poate fi vorba despre vreo noutate izbitoare care să vizeze modificarea mijloacelor de expresie sau conţinutul substanței poetice, ci din contră, volumul definește un profil de poet care și-a format de mult drumul său impunător în lumea lirică, prin creațiile sale maiestuoase și egale în profunzimea realizării lor. Lucrul acesta, fidelitatea față de propria structură formativă, constituie de al-tfel condiția de bază a unei personalități marcante. Dacă în volumele anterioare, AURUL STERP  și  STÂNCI  FULGERATE, măestria poetică a autorului nu se definește în totalitate, odată cu volumul VISURI ÎN VUIETUL VREMII, expresia poetică a lui Al. Philippide începe un anumit grad de relevare.

Astfel, într-o pornire direcționată de experiența lui romantică și de cea expresionistă, poetul încearcă acum acea detașare de contingent, de lumea exterioară, construind o lume proprie visului, o lume a visărilor sale. Poetul, prin erudiția lui deosebită, se cufundă acum în sine, întorcând pe-o parte și pe alta misterul nemărginirii, raportându-l la propiul său eu, un eu dotat cu acea forță specială de a crea acele lumi fantastice insolite și pline, în același timp, de o vitalitate ieșită din comun.Bunăoară, prin acele stranii „născociri copilărești” prin care niște ființe, la fel de stranii, călătoresc pe mări și pe oceane spre acele ținuturi tainice în care domnește tăcerea și rostirea cuvântului este interzisă, urcă și coboară, coboară și urcă pe acel „vălmășag de scări” care duc și se întorc înspre și din înălțimile cerului  (O  ÎNTÂLNIRE  CIUDATĂ),continuă și-n volumul MONOLOG ÎN BABILON, (1967). Cele mai multe poeme capătă acum o construcţie oarecum narativă, prin care sunt imaginate o serie de întâmplări la fel de ciudate, întâmplări ce propun o finalitate etică și parabolică, dar mai ales un traseu deosebit de chinuit al acelor veșnice „căutări rebele”. Această stare de vis, la Al. Philippide, este o stare fundamental romantică ce-și are originea într-o insatisfacție de ordin ontologic, într-un moment de supremă încordare lirică, în însăși poezia în sine, poezie care, prin intenţia ei primordială ciocănește la porțile necunoscutului, cu scopul sondării acelei „lumi dinăuntru a inimii profunde”, vorbele poetului.

Astfel, poemul liminar, introductiv volumului, se intitulează la modul simbolic CĂUTĂTORUL, care nu este altceva decât acel om modern supus unei meditații faustice lucide, torturat totodată de acele mari întrebări existențiale neistovi-te, dar amarnic de ostenitoare: „Ai dat cu tifla ticăloasei sorți, / De-amenințarea ei nu-ți pasă, / Și-n timp ce spargi absurde porți / Nici o sfială nu te mai apasă / Și când din lungi peregrinări / Te-ntorci pe căi de raze și de unde / În lumea dinăuntru a inimii profunde / Tot mai găsești acolo întrebări” (CĂUTĂTORUL).La Al. Philippide, erudiția lui deosebită capătă o funcție poetică ce simbolizează acel indiciu actual al unei puteri spirituale care implică întregul bagaj a ceea ce urmează a fi negat întru crearea unei noi ordini umane. În felul acesta, nu întâmplător, pe de altă parte, poetul frecventează datele culturii clasice, nu niște termeni livrești la modă, motiv pentru care, în explorările sale onirice, el se echipează cu «harurile rădăcinii grece», cu acele reprezentări clasice ale condiţiei umane din cultura antică, impunând la modul obsesiv niște permanențe la fel de obsesive, drept mo-tive lirice cu privire la raportul dintre om și univers. Totuși, titlul volumului, împrumutat de la unul dintre cele mai reușite poeme ale sale, trebuie interpretat cu o anumită prudență. Poetul se află în Babilon la modul aparent, motiv pentru care, aproape fiecare poem începe cu acea desprindere din contingent, despre care vorbeam mai sus, din acel contingent tumultuos și confuz, dar și cu plasare la nivelul visului, în care se oferă prilejul unic de a monologa liber despre om și despre condiția lui: „Când am ajuns pe muchea acelui colț de munte / Și m-am oprit în fața înaltului azur / Prin văi, păduri bătrâne zăceau, desișuri crunte / Și-un curcubeu boltindu-și păienjeneasca punte, / Legantre ei toți munții dimprejur… / Fugarnici nori pe ceru-nvinețit / Își aplecau sfărmatele drapele, / Și soarele în drum spre asfințit/ Trecea, solemn și pașnic printre ele. / Un vis de slavă și singurătate / Se-aprinse-atunci în mine ca un mit / Ce multă vreme arse mulcomit / Și-acum izbucnea în libertate” (ÎNTÂMPINARE ÎN AZUR). Lucrul acesta, întâmpinarea și înălțarea în azur, în vis, faforizând interiorizarea făcând posibilă acea „închinare fără frâu”, se întâmplă și-n alte poeme (DINTR-O CĂLĂTORIE; ÎNTÂLNIRE ÎN MUNȚI; ÎNĂLȚARE; APROPIERE).

Prin sugerarea ideii cuprinderii abso-lutului în astfel de aventuri lirice, gândul ne duce la un fel de atitudine faustică, la acel gest dramatic de înfrângere a limitelor umane, la lupta cu mărginirea minții umane. De fapt, încă din volumul VISURI ÎN VUIETUL VREMII, Al Philippide făcea portretul liric al unui eu însetat de înălțimi și nemărginire, portret creionat în niște linii semnificative acute: „Ciudată firea pământeană, care / Cu mărginita minte e menită / Să cugete mereu nemărginirea”. Această aspirație a eroului liric de a se înălța pe culmile cele mai înalte ale necunoscutului o întâlnim și acum, peste tot: „O, vrednicule paznic, Eol, străvechi amic, / Încredințează-mi agera unealtă / Cu care zidul grotei în două să-l despic, / Din mine însumi, nou să mă ridic / Și să mă urc în voie pe culmea cea mai-naltă „(ÎNĂLȚARE).

Odată cu introducerea elementelor fabulistice în discursul său liric, în monologurile sale, începe de fapt adevărata originalitate a lui Al. Philippide, mai precis, aspirația lui spre nemărginire prin evitarea conceptelor reci și a metaforei sugestive. Autorul renunţă acum la mij-loacele curente ale poeziei, spațializând și temporizând visurile. Creează astfel lumi și istorii fictive, fantastic de bizarre, în care timpul și spațiul se contopesc într-un singur eu receptiv unitar și lucid. Întâlnim acum poeme visuri, poeme cu oameni ciudați și cu narațiuni la fel de ciudate, fiecare cu spațiul și timpul lor extrem de elastic, poeme care degajează un simțământ intens al vieții, dând o senzație deplină a autenticului. Visul se configurează astfel în poemele sale sub forma unei existențe grave, adânci și fecunde, fiind una dintre modalitățile cunoașterii. În cele din urmă, visurile sale sunt un fel de „joc” de-a existența, un joc al imaginării unor lumi care nu se deosebesc cu nimic de lumea reală. Acum, în aceste lumi, rolul poetului față de propria sa lume este pe undeva similar cu cel al demiurgului.

Cu toate acestea, lumea construită de poet la modul liric, nu este cu nimic mai apropiată înțelesurilor originare, continuând să incite existența aceleiași cutremurătoare întrebări fără răspuns, întrebare izvorâtă din aceleași năzuințe „rebele” ale eului liric spre acel „tainic” țel. Se întâlnesc și se opun continuu aici cele două planuri ale spiritului uman, intelectul și afectivul. Primul plan simulează parcă asimilarea acelei nemărginiri, iar celălalt rămâne pur și simplu înspăimântat de acea „imensă schelărie a haosului negru”. Din această opoziție se va naște o atmosferă tulbure și tensionată care degajă un sentinent elegiac demn de poezia rilkeiană. În felul acesta forța insului care „cu brațele-i vânjoase” strânge și mototolește pânza cerului, apucând soarele și aruncându-l cu nepăsare, năruind munții, și care stăpânește vântul făcându-l „safir la un inel”, rămâne totuși o treabă de scamator, iar sufletul păstrând pe mai departe acel sentiment al micimii în fața imensității nemăginitului, a Multiversului: „Și mă lăsă nevolnic spectator / În mijlocul acestei priveliști descompuse. / Și nu-ndrăzneam să mai ridic privirea / De la soarele care murea, / De teamă să nu văd deasupra mea / Mai cruntă chiar decât nemărginirea, / După căzuta cerului perdea, / Imensa schelărie a haosului negru / Cu pânze de păianjen prin hăurile astrale”. În alte situații, eu liric, trăind în sine însuși «ca pură amintire», nu scapă de «visuri și vedenii», unele de-a dreptul înfricoșătoare în inexplicabilitatea lor, auzind din depărtări vocile vechilor poeți cu insolitele lor glasuri: «De unde vin?, De unde se coboară / În mine nălucirea lor adâncă?». Senzația incomunicabilului rămâne astfel și la Philippide, ca și la Blaga, dureros de persistentă, prin neputința rostirii cuvântului revelatoriu: „Mi-i sufletul ca unul din aceste / Ciudate manuscrise palimpseste / Șterg scrisul proaspăt și deodată iese / Alt scris, cu slove ciunte, neînțelese. / O, dacă aș izbuti să le descurc, / La vechile izvoare să le urc, / Poate-aș găsi-n adâncul lor pitite / Acele lucruri ce n-au fost rostite” (O, CÂTE LUCRURI).