Himere

Himera singurătății

sunt oameni care se sting

fără ca cineva să le știe trecerea

sunt stele negre care fac implozie

tăcute vieți

într-o gaură neagră

cad

în miezul

tăcerii

sunt morți grele

cerul respiră în jurul lor

incognito

Himera câmpiei

despre câmpie este mai bine să taci

va veni ea să te adulmece

nechezatul ei de iapă îți va pune lațul pe

grumaz

să te învețe alergarea

să te învețe mirosul depărtărilor

mai ții minte ziua în care ne-am întâlnit?

te priveam fără să pot rosti un cuvânt.

mai știi?

erau zile în care mergeam la marginea

orașului

unde începea câmpia

beam vin alb și stăteam în iarbă

când am plecat n-am mai putut vorbi

ani întregi

când simțeam o pală de vânt

mă așezam contra ei și inspiram

inspiram adânc

în speranța că va mai rupe o parte

și vom fugi împreună departe

nu este bine să vorbești despre câmpie

nu este bine să o trezești din somn

va găsi o scară pe care să urce

și să te arunce

pe cea mai subțire și mai albastră

șuierare de gând

sălbăticirea nu se face în etape

e smucitura trupului din contur

preschimbarea în suflu de foc

este lovitura în frunte

năucirea memoriei

și te vei zbate și te vei răni

iar sângele va naște un cer fără apropieri

mâinile țepene vor înaripa

te vor ridica deodată de la pământ

mințindu-te că ești sus

într-un salt peste linia orizontului

cât o sfoară desfăcută de ploaie

Himera timpului

peste focul aprins plouă mărunt

sar stropi de cenușă în iarbă

mâine vor fi luați de vânt

duși în nourii strânși deasupra pădurii

când vom merge să adunăm leurdă

vom respira crengile de măr

arse azi

Himera fără răspuns

și apoi a fost întrebarea

ce fel de pericol ocupă mijlocul zilelor

tale?

am presupus că te referi la un fel de a fi la nechibzuinţă

la o dorinţă compulsivă

de a simţi curentul la marginea prăpastiei

deasupra unei clădiri înalte

am presupus că te referi

la o tendinţă de a înghiţi prea multe

obiecte

cu mintea nesătulă

sau chiar că aș fi mestecat viermi

când intram în panică

dar tu mă întrebai de ce scriu poezie

de unde să știu?

e ca atunci când urci într-un tramvai

și pe un loc stau doi tineri îmbrățișați

pe un singur scaun

Himera precară

deschid pleoapele regilor fără frică

dar nu mi-a spus nimeni ce aș putea vedea

în irisul adormit

va fi vasul din piele de om? va fi doar visul

alergând prin lume?

un ideal neînțeles tatuat pe fața timpului?

ce va fi?

spăla-voi corpurile învățaților

iar jocul se va muta în cer

abia rupt din cercul zilelor

știu

steagurile victoriei se agaţă de lujere înalte

sângele se leagănă pată cu pată pe deasupra eroilor

memoria cerului ninge fulgi mari peste lume

și-ar vrea să ne împace pe toți

și ce voi face dacă

îmi va îmbătrâni gândul privind?

e așa o spaimă tăcută de jur împrejur

nu poți garanta nimic

oricât de bine ai munci

abia la sfârșit rupi

guști

într-o secundă afli

cu ce materiale ai lucrat

cât de iscusit ai sedus timpul s

ă se așeze după model

speri ca prostul

imaginația se umflă ca un aluat

și îți aduci aminte

tu fremătai dragoste

și dragostea

deodată

pare doar o iluzie pe lângă toate

de dinaintea ta