Nume în țărână

 

mă înghite patul aspru

las capul pe morminte

sorb ultimul cântec de greieri înainte de nimic

zâmbesc sub formă de stele pe cenușa unui vis

mă răscolesc între gânduri dar parcă nu mai gândesc

mă uit în gol la umbre dar parcă nu mai văd

șterg trupul de praf și caut în mine iubirea pentru lună

cad în pământ dar nu renasc în flori

îmi șoptește blestemul în intersecții de limbaj

sunt eu în singurătate și lanțuri cu zimți pe mâinile mele

stau închisă în pod și scrijelesc pe tine

încerc să mă deznod și doar te uiți la mine

pe șinele de tren mă trag spre goale simțiri

între priviri austere se scriu rugăciuni

sperăm la durere dar ne tatuăm minuni

dezlegăm puterea corpului dar îl îndopăm cu otravă

scăpăm de forța focului dar ne ardem intern

la răscruce de mâini eu devin stele

iarăși curg lacrimi și se transformă în lună

în noaptea mea închisă-ntr-un ecou sunt doar îngeri ponosiți de alcool

lanțuri din oase stau la gâtul lupului

între curcubeu și buze e doar un început de pahar

aș sta să plâng într-un infinit dar nu găsesc motivul simțirii

aș vrea să mușc zborul în vântul regretelor dar nu simt nici măcar pământul

în răni pătrund viermii și devorează esența

perfide coroane taie scalpul

respir de nevoie construiesc speranța

pășesc în întuneric aștept lumina

dar până jos se văd doar urlete

crapă sub noi solul și cădem în iadul unui ego tranșat de diavol t

unete în timpane scriu versuri în ocean

arunc pe coastele sirenelor undițe din piele de om

într-o clepsidră de feminitate se scurg particule de inaniție

și lipsă de intensitate pictate de monotonie

în crăpăturile buzelor cresc săgeți de furie ce distrug suflete rătăcite

unghii în carne păzesc cetatea minții

ce se spulberă cărămidă cu cărămidă pe cântece de chitară

se descântă la tâmplele dorinței șocuri electrice

cu amăgire și boală se îmbracă vara

de ce se ofilesc florile când le iubesc și de ce mă ofilesc eu în orice final

trofee de orgoliu pe panglici de la încheieturi

ghinionul se îmbată în insuficiență

în somn apar siluete călăuze de amar

pentru o fărâmă de iubire ucidem

pentru un trup ne pierdem

iar un univers cu dragoste în exces îl îngropăm cu ochi indiferenți și posesivi

egoismul este figurina dominantă într-un timp finit ce se divide cu moralitatea

pe tabla de șah a rezistenței mâncăm noroi și detestăm mierea.