Mă-ntrebi:

„Din lupta cu îngerul

cine pe cine a-nvins?

E cineva care știe?’’

 

Nu e.

 

De partea mea – vâslele

odihnite în formă de cruce

așteaptă

mireasma de tei rusalin

să fie bătută în cuie.

 

De partea lui –

mi-au rămas imensele aripi,

dezbrăcate-nainte de luptă

cu ciudă,

neputând să intre cu ele,

prin poarta bolților mele.

 

Ce vom face cu aripile lui?

Moartea

nu poate din nou să le-mbrace,

dar nici eu măsurii nu pot.

Trecerii marelui fluviu de somn

numai aripi de înger se-aduc,

dar trebuie să fie ardere de tot

că numai flacăra făcându-se floare

e-ngăduită să zboare

taina de ghimpe și cui

ca Rugul să rămână nestins.

 

 

PSALM LA TAINA FRUMUSEȚII

Prea îndelung bea ochiul frumseților otrava,

Cum propria ei rază și-o face steaua cină!

Întotdeauna fânul miroase-n plâns otava,

Iar ceara lumânării din aur strâns de-albină.

 

Nu crezi că-n frumusețe, când mestecai vopseaua,

Cel rău, prin viclenie, ca Tu prin ea să sângeri,

Vărsă din șip nocivul cu iz de osanale?

Nu-i el cel ce se-mbracă, în vis, cu strai de îngeri?

 

Împeriul frumuseții n-o fi-ntre voi gâlceavă,

Că să-l răpui nevoie-i de-a doua Ta venire?

Nu-i pildă bobul care fu mântuit de pleavă

Și apa-nțelepțită prin vinul de iubire?

 

Tot Dragostea-i răspunsul ce jubilează-n sfeșnic:

Urâtul, nu frumosul, va arde-n focul veșnic!

 

 

 

SCRISUL CU PĂMÂNT

Olarule,

numai tu știi

cum umbra,

prielnicei semințe

îi trece pe pod,

dar de ce nu ne-o spui?

Palma străbătută de cui

ți-e încă murdară de glod

din primarul frământ.

Mai mult chiar,

de duhul cel sfânt

al dorului jarnic.

Cum poți să rămâ

i atât de darnic –

toamnă stăpână-n livezi,

când vezi

cum umbra

ne-nsailă cu acul

tristețea luminii de-a fi?

Mereu paralel

cu frământarea dintâi

a dorului jarnic.

 

În limba pământului tău,

oare cum se zice

iubire?

Degetele tale,

cu vârf de burice,

firea-nefirii ating –

necântecele ei care ning

pe coapse de oale,

pe sprânceana muierii

ce-o scrii cu negrul lăstun

în unduire,

pe ulcioare, pe cana de vin,

sau feciorelnic,

în genele ce-și amintesc

cum merii

își zoresc

sub degetele încă visând

ne-ngăduitul părelnic.

Tu știi că mâinile tale

văd? Ca liliacul!

Umbra, cu firul,

ne-nsailă cu acul,

precum colțul

aprilin al grădinii,

cu semnul de vinere

și-al Duhului Sfânt.

De ce nu ne-o spui?

Ca și El,

scrii despre om cu pământ

și despre umbra lui,

tăcând molcom și lin

tristețile luminii

nevindecate în rana de cui,

precum trandafirul

jumătate rămâne tot spin.

 

 

 

PSALM LA ÎNDELUNGA RĂBDARE-A IUBIRII

Sunt gara ce-altădată avea în față linii,

Nimic schimbat de vreme la țiglă și la geamuri,

Precum Cain de jertfă, n-am miel, ci doar ciulinii

Pe care-i iartă rozul croind epitalamuri.

 

Și Tu, la fel de singur? Cât m-ai strigat în noapte:

„Stai, nu dormi, măslinii ca pâine mă frământă,

Și-i frig, și-mi este frică de șaptezeci ori șapte,

Prin care om e drumul de-ntors în Cartea Sfântă?’’

 

Nici Tatăl nu-Ți primise singurătatea-n cupă,

Că-i mirosea lăuntric prin duh păducheria;

Fărădelegii legea otrava i-o destupă,

Dar eu, cu zvânt de lacrimi, cui să-i plătesc chiria?

 

— Când aripa-i rănită la ce folos e cerul?

Și mi-a răspuns Iubirea: — „Răbdarea e misterul”

 

 

 

PROLOGUL SÂMBURELUI

Țara-de-Foc

se numește dorul acela.

 

Când mă judecă zarea,

iar verdele-n toate-i osândă

unde stau

ciocurile de cântar?

Până unde să mă cumpere,

până unde lăsat să mă vândă

acestui vin cu focul amar?

 

Spune-mi, Olarule,

între dorul acela,

ce munte se cheamă,

și răsfrângerea lui

a cumulonimbus,

cine pe cine se fulgure?

 

De două drepte vorbim,

dar numai una e dreaptă,

neparalela

ce va fi meridianul de strugure

acestui vin cu roșul amar.

 

 

 

LA MIEZUL NOPȚII LUMINA VĂZUI

14 august 1944

 

Poate că la capătul rugii,

pe unde se-nnastură

izvodul stelelor,

s-ar cuveni ochiului

să vadă,

urechii să audă,

degetul

de rănile Lui să se frigă.

Ale căror lumini,

oare drugii,

numai pe inimă

Îi joacă de-a umbra,

de-a v-ați ascunsul

zăbrelelor?

 

„Unde ești?’’ Cină mă strigă?

Sunt văzătorul luminii

ce n-a gustat din stea

umbră de drug și zăbrea.

 

Dar care lumină

(nici moarte de-o fi, să n-o spui!)

poate să fie

atât de haină,

o viață întreagă s-o simți

ca prin palmă un cui?

 

La tigva-mi seacă

nu cer bănuțul milei,

nici șarpelui

din străchinuța-i cu lapte,

dar eu am văzut

lumina zilei

la miezul de noapte.

Era al focului,

cel atât de aproape-n departe.

 

Treci sfidător peste moarte,

dincolo de capătul rugii!

Nu-ntoarce capu-napoi către ea!

 

Ce moarte-o viață-ar putea să-ți mai dea

în schimb pentru viață?

Miezul de noapte-n grăunțul de foc…

E tot ce-i al meu,

dar nu mi-i!

Port umbra fără de stea,

ca buzele fără sărut,

că și-astăzi mă doare lumina

ce am văzut.

Ce-o fi văzut din începuturi de lumi?

Nespusul lor ca drugii,

prin inima mea,

vărgați ca hainele-mbrăcate

de toți pușcăriașii lumii.

 

 

 

PSALMUL PENTRU DUS LA GROAPĂ

 

De-nsămânțat păstrează, din toate, doar pe-acelea

Ce-i știu, cărării morții, prin bob însăilatul.

Rup de pe mine timpul, cum șerpii își rup pielea

Pe unde piatra mușcă-n amnar cu scăpăratul.

 

Ne vindecă nămolul ce-a fost mormânt de nufăr!

Ce ai de gând cu mine? Toți cedrii Tăi mă ceartă

Că văd în fiecare copac doar lemn de cufăr

În care ne vom duce spre fluviul fără hartă!

 

Bocească-mi Râul Nopții podgoriei rotundul!

Ce umbră-ar putea duce de nu i-aș fi lumina?

Și-n ochi de n-ar fi lacrimi cin’ Ți-ar cânta străfundul?

Pietrișului de stele, prin mine, bănui vina.

 

Mi-e lutul bun de străchini și cuib de rândunică!

Vom sta la masa nunții, de ce să-mi fie frică?