Amăgiri nocturne

Este o noapte de argint

Și luna își arată plinul.

Tresar… ceva îmi bate-n geam.

O, da… e doar smochinul!

 

Greierii cântă trist, cu ton mai jos,

În suflet adăncindu-mi chinul.

Aud o șoaptă, venind ușor cu vântul.

O, da… e doar smochinul!

 

Se rup în vreascuri plopii,

Viile în nisipuri își varsă vinul.

Anii grei îmi bat nebun în geam

Și nu mai e… smochinul!

 

 

 

 

Ești, deci poți!

Tu ești noaptea

Unei liniștite poteci,

Ești izvorul ascuns

Al tuturor fântânilor seci.

 

Tu ești lumina

Din stinsul felinar

Ce se va aprinde tainic

În luna lui gustar.

 

Poți fi o biserică

Și toate cele sfinte,

Poți învia o stâncă

Și morții din morminte.

 

 

 

 

Vara care se topește

Salcâmii înfloresc a doua oară

În vara asta fără de sfârșit,

Izvoarele se ascund în străfunduri

Ca slutul ce își ascunde fața când iese la cerșit.

 

Ne amăgim că stelele sunt fluturi

Eliberați în mii de perseide,

Vopsim apusuri mov pe alba casă

Cu geamuri deschise ce nimeni nu le-nchide.

 

Un câine bleg în curte mai păzește

Liniștea ce vine din adânc în fiecare noapte,

Iar vântul fierbinte, ce bate din sahare,

Ne lovește tainic cu gânduri închise cu lacăte de șoapte.

 

 

 

 

Gând diluvian

Este sublima bucurie

Să te plimbi prin ploaie,

Prin aburii ce se ridică din pământ

Sau prin torentele ce curg pe străzi șiroaie.

 

Ploaia ne spală gândurile de praf și zgură,

Întinerim cu veacuri și devenim mai buni,

Vedem cerul senin și transformăm

În bine blestemele celor străbuni.

 

Să plouă a toamnă peste noi,

Eterne himerice paparude,

Ce așteptăm goi ca pomii desfrunziți,

Să ne îmbrace vântul și ploaia să ne ude.

 

 

 

 

 

Casa fără mama

Deschid lacătul ruginit de la poarta veche,

Câinele mă latră: ce mult i-am lipsit!

Papucii mamei sunt pe prag pereche,

Numai mama, mama nu știe c-am venit.

 

A plecat în vară pe potecile reci,

De atunci sunt fulgere și repezite ploi.

Nu mai sunt drumuri sau punți pe care să le treci

Și nu găsește calea venirii înapoi.

 

Casa a rămas ca o gară pustie

Pe unde mai trecem, ca liliecii-n noapte,

Să mai mâncăm un strugure din vie

Și vântul prin geamuri să bată lin cu șoapte.

 

Închid lacătul ruginit de la poarta veche,

Câinele mă ceartă cu-n răgușit lătrat,

Papucii mamei sunt pe prag pereche

Și nici ea nu mai știe că-n vară a plecat!

 

 

 

 

 

Solfegiu de toamnă

Ai văzut vreodată toamna?

Cum pomii acoperă cerul cu stele căzătoare,

Iar după căzutul zbor se așează în scorburi

Ca în iernanatice, calde dormitoare.

 

Ai văzut vreodată toamna?

Când se strânge vinul în strugurii din vii,

Pârâul cântă amar un cântec prin pietre,

Un cântec din viață, pe care tu n-ai cum să-l știi.

 

 

 

 

 

Schiță pe fond galben

Toamna plânge cu galbene frunze

Pe drumul de sacâz și cu adânci urme,

Timpul se dilată în putrede cutii

Eliberând secunde în nesfârșite turme.

 

Mai este și luna galbenă, rotundă,

Înfiptă statornic în aracii din vii,

Ce aruncă cu aur pe giulgiul nopții

Îngălbenite stele pe care nu le mai știi.