Eu nu sunt gata să mor, chiar să mor….

Mă exasperează cumplit

matematică simplă a morții,

cramponarea ei în numere mici,

care doar printr-o minune ajung

la piatra de hotar a lui o sută.

O bornă ciudată

aflată la eterica răspântie

dintre statul materialității căzute

și țara luminii veșnice.

Mă deprimă biologia simplistă a corpului

în permanentă criză existențială

între starea de moluscă

și cea de verticalitate solidă.

Mă descumpănește în fiece clipă

chimia gregară a trupului

cufundat în mocirla sângelui, limfei, hormonilor,

starea de mlaștină cu pretenții de demiurg.

Mă întristează elementaritatea

fizicii cuantice a vieții,

uneori corpuscul alteori undă,

incertitudinea ca stare existențială.

Științele nu mă ajută cu nimic

în a desluși taina curcubeului

ori misterul copilului

gângurind primele cuvinte:

nici măcar de a explica esența

acestui șirag de nimicuri

întrupate în miraculoase cuvinte.

De ce mie umilului George Vigdor

rob al poeziei și prizonier al ecuației cu dor

uneori universul îmi șoptește tânguitor;

pregătește-ți sufletul pentru zbor, superb zbor

dar eu nu sunt gata să mor, chiar să mor

mă așteaptă înalturi unde vreau să zbor, sublim zbor….

 

 

 

 

 

Hălăduiesc la limita absolutului

Hălăduiesc mereu la limita absolutului

habar n-am cum să-l ating, cum să-l apuc

știu doar că suntem entități diferite;

eu doar o maimuță mai evoluată

iar el, absolutul, probabil o metaforă divină.

Încartiruit în trei dimensiuni

și un interval neglijabil de timp

nu am cum să-l cuprind, cum să-l scriu sau să-l descriu.

În pătrățica mea de infinit

trăiesc neglijabil între gratii metafizice,

între care doar lumina filtrată a intuiției

mă poate catapulta pentru o clipă

în paradisul multidimensional al absolutului.

Poate că m-aș descurca mai bine

dacă absolutul ar fi o femeie veșnică

un izvor nesecat de iubire și fecunditate,

cu care aș procrea mereu

într-o îngemănare cosmică supremă

viitoarea armată a speranței ultime.

Intersecția dintre absolut și firul de praf stelar cu eticheta „ eu „

este aproape întotdeauna o mulțime vidă,

străluminată arareori de viziuni divine

imperceptibile, indescriptibile, inefabile.

 

 

 

 

Culcat lângă tăcerea ta

M-am culcat lângă tăcerea ta

și nu știam dacă e corp sau metaforă.

Îi urmăream mișcările abia perceptibile

și nu mă puteam dumiri

dacă e o lacrimă preschimbată în icoană

sau o fantezie metamorfozată într-o păpușă.

Nici nu mai îndrăzneam să respir

ca nu cumva să suflu duhuri rele

peste tăcerea ta diafană de cristal.

Stăteam înmărmurit lângă absența ta

și aerul dintre noi s-a umplut de cuvinte neînțelese

cu aromă de liliac și tei.

O vibrație subtilă, probabil iubirea

ți-a trezit tăcerea inefabilă.

Cuvintele dintre noi s-au rânduit armonios

în versul unic al veșniciei.

Culcat încet lângă tăcerea ta

am intuit flacăra nepieritoare a poemului comun.

 

 

 

 

Vor din nou să ne scoată din lume

Vor din nou să ne scoată din lume

așa cu soluție finală, cum au mai făcut-o alții

sau poate aceiași, dracu mai știe.

Dispariția noastră ar fi o saturnalie planetară

asasinii lumii ar deveni eroii omenirii,

ce sublimă ușurare, să scapi de cei aleși,

așa dintr-o dată, după milenii de eforturi sisifice.

Ei, barbarii lumii, prigoniți și umiliți,

i-ar arăta în fine și senilului Dumnezeu

că a pariat prost moșul, pe poporul evreu.

Ei, satanici și fără opreliști,

vor arde până și cenușa lui Israel:

Holocaustul nu e decât un preludiu

pentru prăpădul final ce va să vină.

Scuzați-mă dacă v-am stricat buna dispoziție la vreun chef

ori pofta de mâncare pe vreo terasă

dar misiunea vieții mele este să deranjez,

doar atunci exist cu adevărat.

În ciuda slăbiciunilor și păcatelor mele

eu am legământ cu Atotputernicul

încă de la naștere.

Chiar dacă destinul nu mă va face erou

misiunea mea e să fiu măcar martor

al vremurilor de pe urmă.

Și permiteți-mi în final, un gând aparent banal:

Nu vă mai obosiți cu atâtea genocide;

Istoria va ține doar atâta vreme

cât poporul evreu este pe aici și râde.