Cel de-al doilea roman al lui Iulian Margu din trilogia Psycho, intitulat Paradisul era în renovare, dezvoltă aceeași temă a minții omenești, viziunea artistică desfășurându-se într-un areal imaginar impregnat de livresc. Trimiterile simbolice la capodopera Divina comedie a poetului florentin Dante Alighieri, se realizează subtextual, semantica interpretativă îmbrăcând aceeași haină a stările sufletești. Ca și în celebra operă, personajele rezistă prin procesele de conștiință, prin efuziunile sufletului, prin trăirile inconștientului, individualitatea eroilor conturând problematica textului. Infernul, Purgatoriul și Paradisul reprezintă conștiința, cu tot ceea ce acoperă subconștientul și inconștientul, prefacerile interioare fiind treptele prin care ființa umană are acces la Divinitate. Iulian Margu proiectează într-o notă originală, simbolicul treptelor călătoriei spre Paradis prin recursul la câteva strategii stilistice aparte. Personajele, Matteo, Luca și Alessia sunt ipostazele psihicului uman: Matteo reprezintă conștiința, Luca devine simbolul subconștientului, iar Alessia este inconștientul. Periplul epic se situează așadar, în imediata apropiere a unei interpretări simbolice, semnificațiile evenimentelor depășind cadrul imediat și atingând un centru alegoric. Matteo, student la Facultatea de Psihologie, Luca, admirabil student la Litere și Alessia, una dintre studentele cele mai frumoase de la Psihologie, trăiesc o viață

interesantă, livrescul și extazul fiind notele definitorii. Extazul existențial este dat de mediul select în care cele trei personaje se dezvoltă, iar livrescul e parte componentă a viziunii lumești, fiindcă protagoniștii experimentează sensul vieții prin prisma sumei lecturilor acumulate. Dialogurile antrenante dintre cei doi propun permanent teme grandioase din spațiul literaturii Renașterii, dar și din psihologie. Matteo este un fin analist al psihicului uman, Luca este un mare cunoscător al literaturii renascentiste, Alessia este un spirit poetic, dar ancorat în pragmatismul existențial. Deși adoră poezia, trăiește artistic, Alessia are totuși, scopuri existențial clar definite, fiind o ființă motivată pentru o viață comodă. Prozatorul individualizează perso- nalitatea eroilor prin felul în care aceștia se raportează la viață, la Divinitate și la suflet. Modalitatea construcției personajelor atestă o bună stăpânire a mijloacelor artistice, prin intermediul căreia protagoniștii sunt aduși în fața scenei, punând în umbră epicul situațional. E o marcă stilistică ce îl singularizează pe Iulian Margu în peisajul prozei actuale.

Îndrăgostiți de Alessia, atât Matteo, cât și Luca, luptă pentru a-i câștiga inima, fiecare prin metode aparte. Luca îi recită poeme întregi din literatura medievală, Matteo are lungi conversații despre stările interioare, despre trăirile umane printr-o raportare la psihologie. Alessia e un spirit ales, o fire sentimentală, nobilă, cu aprinderi artistice, însă are o motivație adânc ancorată în pragmatismul lumii. Tensiunea epică, scurtcircuitul interpretativ al romanului, periplul alegoric se dezvoltă în momentul în care Matteo îi declară public Alessiei, iubirea. Cererea în căsătorie și acceptarea de către eroină produce marele delir semantic al narațiunii. Luca în acest moment cade din realitate, nu acceptă înfrângerea emoțională, sau mai degrabă nu poate să înțeleagă alegerea fetei. Iubirea idealistă, infinită pentru Alessia l-a făcut să creadă că viața lui este o replică perfectă a vieții eroilor renascentiști. Momentul în care fata îl acceptă pe Matteo, coincide în plan sufletesc și mental cu o cădere în Infern a lui Luca. Purgatoriul lui Luca e reprezentat de procese de conștiință, de întrebări fără răspuns, de așteptări iluzorii, de speranțe deșarte. În Infern ajunge direct în momentul în care eroina acceptă căsătoria cu Matteo. Luca parcurge Purgatoriul, prin desele nelămuriri cu privire la sentimentele fetei față de el, ajunge în Infern, unde va stagna o perioadă de timp. Sanatoriul de Boli Psihice unde Luca este internat primește conotațiile drumului prin Infern. Matteo și Alessia îl vizitau des, iar Luca în toate întâlnirile cu ei, recita pasaje întregi din Divina comedie. Protagonistul are lumea lui, a ales să se apere de realitatea crudă prin recursul la substituirea identității. Luca se substituie lui Dante, se identifică cu eroul care parcurge căile devenirii, dinspre purgatoriu spre stările infernale. Crede în mântuirea proprie prin redescoperirea Paradisului. Alessia înțelege întregul context al acestei ipostaze a lui Luca și dorește să-l salveze. Ea va participa la diferite simpozioane cu teme despre problematica sufletului și a minții omenești, va studia cu neobosită atenție tratate și experiențe ale tulburărilor de personalitate, dar cel mai important, va reciti capodopera marelui poet florentin, Dante Alighieri, dintr-o perspectivă nouă. Alessia va găsi referințele simbolice din procesul transformării lui Luca prin inter- pretări psihanalitice ale mesajului Divinei comedii, constatând că de fapt, calea mântuirii și iubirea sunt răspunsurile pentru regăsirea sinelui.

Făcându-i o vizită la Sanatoriul de Boli Psihice, Luca îi mărturisește prin versuri dantești, dragostea sa imuabilă. Alessia înțelege că ea este Beatrice, călăuza care l-a coborât în Infern, dar și cea care îl va determina să găsească drumul spre Paradis. Prin recitarea și interpretarea amplului poem, cei doi restabilesc raportul binomic dintre simbol și sens. Beatrice și Dante pot trăi veșnic în memoria culturală a lumii prin poveste, fără să fie nevoie să fie asumate individualitea personajelor; povestea de dragoste în sine, reproiectată în lumea modernă poate să așeze conținutul ideatic în eternitate prin mesaj, fără să fie nevoie ca îndrăgostiții să se substituie măștilor individuale ale personajelor, fără să se metamorfozeze în arehetipuri ale capodoperei dantești. Luca trebuie să admită faptul că un refuz nu înseamnă finalul, nu reprezintă ultimul prag existențial, ci e o încercare prin care sunt verificate modalitățile individului uman de a se apăra, de a le învinge, de a le depăși prin voință și acceptare. Pierderea identității lui Luca nu a fost decât o formă a minții de a se apăra de o realitate nedorită, neconformă cu propriul plan. Revenirea la propria identitate se produce în momentul acceptării realității; mintea umană este înzestrată cu funcția autoregenerării, și acest lucru e posibil prin acceptate. Acest fel al asumării înseamnă de fapt, mântuire. Calea mânturii, asemenea celei parcurse de Dante se face prin iertare și iubire.

Spre finalul romanului, rolurile se inversează, substituirile se produc prin mutația valorilor semantice, iar întrebările legate de mintea omenească se răsfrâng în subsidiarul textual, în formă continuată. Scena în care Matteo se substituie lui Dante, iar Alessia se substituie personajului Beatrice, dezvoltă alte scenarii problematizante legate de formele apărării psihicului uman în fața vieții. Poate că Matteo este cel care își pierde identitatea, poate că el este cel care cade în Infern, sau poate că Alessia este cea care provoacă întreaga călătorie inițiatică, prin permanenta ei oscilație sentimentală. Oricum ar fi, prozatorul Iulian Margu dozează excelent simbolurile livrești desprinse din Divina Comedie și elementele de psihologie modernă privind pierderea identității. Romanul este o frumoasă incursiune în misterul simbolurilor literaturii renascentiste extinse în manieră originală, în teoriile de psihologie contemporană, prin intermediul unei narațiuni epice intrigante, dinamice, sentimentale.