Motto:

Acolo, unde-n Argeș se varsă Râul Doamnei

Și murmură pe ape copilăria mea,

Ca Negru -vodă, care descălecând venea,

Mi-am ctitorit viața pe dealurile toamnei.

Ion Pillat — Ctitorii

 

Ne-am obișnuit (e a doua natură, nu-i așa?) să acordăm, în lirica noastră interbelică – nu-i vorbă și istoricii, și criticii literari au partea lor de contribuție – locul de corifei lui Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga (ordinea este alfabetică, nu aleatoare). Desigur, fiecare dintre ei a trasat o cale în poezia noastră. Dar, din motive extraliterare, nu și în timpul vieții, un mare poet, care ar completa o cvintă literară, a fost, îndelungată vreme, expulzat. De ce? Era un boier, fiu de boieri; boierii care au făcut România modernă, dar și literatura ei (cronicarii, Văcăreștii, Conachi, Alecsandri, Ghica, Bălcescu, Negruzzi, Russo, Kogălniceanu…). Este ultimul mare poet al acestei clase care îmbătrânise; substanța ei creatoare se istovise, își împlinise misia și sosise timpul să dispară de pe scena istoriei. Soarele clasei se pregătește de apus, iar înșiși boierii devin vag conștienți de noaptea care vine. În cei obosiți se aprinde, între cele două războaie, flacăra voinței de a face ceva; încă o dată își adună puterile. Ei cred că, prin noi zvâcniri de putere, opresc inevitabilul. Dar acesta fusese undeva, în Răsărit, scris. Și, practic, boierimea va fi scoasă din istorie după 1945. E anul în care Ion Pillat moare, la 17 aprilie, ca om, și mai moare o dată, prin clasa din care face parte. Moartea salva pe om și, pentru mai târziu, opera. Se născuse la 31 martie 1891, din alianța a două familii boierești: Pillăteștii din Moldova, după tată, ai cărei ascendenți fuseseră menționați de Dimitrie Cantemir, în arhondologia din ,,Descriptio Moldaviae „ (1714-1716), iar mama, fiica puternicei familii Brătianu. Bunicul, I. C. Brătianu, figură tutelară pentru viitorul poet, dar și unul din marii politicieni ai vremii, s-a altoit în arborele Luca Pleșoianu (din Mihăești-Vâlcea) prin Caliopia (Pia), la Mănăstirea Ostrov – Călimănești, întemeind dinastia Brătienilor. Este primul copil al cuplului și-și petrece copilăria la moșia Florica, lângă Pitești. De via Brătienilor de la Florica, din preajma Argeșului, și de conacul și parcul moșiei de la Miorcani, din nordul Moldovei, pe malul Prutului, se leagă toate amintirile vacanțelor din anii copilăriei și adolescenței. Își face educația în familie, mai întâi; deosebit dotat, își va desăvârși instruirea, apoi, la Paris. La Sorbona, în 1914, obține o licență în litere și o alta în drept. Nu va profesa, însă, niciodată, spre dezamăgirea familiei, pe care o avertizase că vrea să fie doar poet – literatura fiind marea lui iubire, în special lirica dintotdeauna și de pretutindeni. „Poezia este viața mea”, va exclama, deseori, poetul. Cultura poetică de mare suprafață și profunzime se va materializa în cartea Portrete lirice (1936), unde se va dovedi unul dintre cei mai buni exegeți ai autorilor pe care îi comentează. Până a-și afla calea, va imita superior, în multele volume publicate, poeți de diverse orientări și obârșii, dar și pe înaintașii autohtoni: Bolintineanu, Alecsandri, Eminescu, Macedonski, Duiliu Zamfirescu. Paralel cu publicarea volumelor proprii, editează, un discret Mecena, cartea Flori sacre (1912) a mentorului său – Alexandru Macedonski – și dezgropa, din publicațiile vremii, poeziile unui poet exponențial – George Bacovia, editând volumul Plumb (1916). Din 1923, urmând tradiția familiei, intră în politică și este ales parlamentar de Dorohoi până în 1938. În 1936, i se decernează Premiul National pentru literatură. Apucă să-și vadă poezia tipărită, în ediție definitivă, trei volume (1944), la cea mai renumită editură a timpului – Fundația Regală pentru Literatură și Artă. Timpul nu mai avea răbdare, năvălesc vremuri tulburi și moartea, survenită în 17 aprilie 1945, îl scutește de a plăti originea cu vexațiunile regimului instalat la cârma țării și care va arunca în temniță trei Brătieni (Dinu Brătianu și George Brătianu, istoricul de reputație mondială, vor muri în teribila închisoare de la Sighet); cel de-al treilea Constantin Brătianu – Bebe – va muri, în urma tratamentului agresiv, din aceeași temniță, în 1956. Nu-și va vedea nici fiul – Dinu Pillat – arestat, judecat și condamnat în Procesul Lotul Noica-Pillat. Deci Ion Pillat este ultimul mare scriitor boier din literatura română modernă, întemeiată, cu o sută și ceva de ani mai înainte, în mare măsură, de acești boieri, într-o vreme când forțele acestei clase erau încă vii și active.

Locul poetului în lirica românească este foarte precis configurat. E poetul satului, al peisajului natal, al amintirilor din copilărie, al trecutului istoric, al succesiunii anotimpurilor, al curgerii inexorabile a timpului (temă horațiană), al melancoliei patriarhale. Dar la descătușarea acestor izvoare adânci ale liricii sale, Pillat a ajuns pe o cale ocolită. Întâi, după propria lui afirmație: „s-a jucat cu anii cum alții zvârlă mingi” (Închinare). Până a-și găsi matca liricii sale, poetul năzuiește să fixeze „eternități de-o clipă”, să transcrie „amăgiri”, cu alte cuvinte, să surprindă momente sufletești trecătoare. Poetul se redescoperă pe sine, după război, prin volumul Pe Argeș în sus (1923), Cartea cărților sale, despre care G. Călinescu avea să spună că a fost „unul din momentele lirice fundamentale după război”. Aici și-a găsit, la noi – poezia pământului natal, a rădăcinilor ancestrale de care nu se poate rupe un suflet – expresia cea mai curată și mai înaltă în lirica lui Ion Pillat. Este un poet tradiționalist, dar această formulă este atât de încăpătoare și cuprinde sensibilității artistice și moduri de expresie atât de variate, încât sub această etichetă îi aflăm pe Lucian Blaga (cu o parte a poeziei sale), Nichifor Crainic, Radu Gyr, Adrian Maniu, Vasile Voiculescu, și nu ultimul – Benjamin Fundoianu.

Tematica versurilor lui Pillat e „tradiționalistă”: „e părticica de moșie și de suflet strămoșesc din via de pe Argeș sau ogorul de pe Prut.” (Prefața la volumul Întoarcere). Și așa se explică faptul că atât fondul cât și forma poeziei lui Pillat sunt vechi și, prin urmare, s-a afirmat deseori (Lovinescu, Ralea, Cioculescu, Șuluțiu Octav, Călinescu, Ovidiu Papadima, Manolescu, Mihai Zamfir etc.) că Pillat continuă pe Alecsandri. Da! Ion Pillat este un Alecsandri evoluat, un Alecsandri trecut „prin tot progresul de sensibilitate și prin toate prefacerile limbii, pe care le-a putut înfăptui în cincizeci de ani de evoluție.” (Eugen Lovinescu – Istoria literaturii române contemporane). Ion Pillat e din familia poetică a lui Vasile Alecsandri în mod programatic și conștient, căci vorbește de acela cu simpatie și predilecție: „Gândește-te la omul acela din Mircești/ Senin la gura sobei ca tine – îl iubești” (Ghenar) și-l recitește în ipostaza poetică pe care o profesează însuși poetul nostru: „La lam- pă, și când ziua cu totul s-o umbri,/ voi reciti «Pasteluri» de Vasile Alecsandri” (Septembrie). Ca Vergilius lui Dante, Alecsandri îi apare poetului, îl ia de mânecă și îl plimbă prin luncă: „Șopti: Siretul nu e, sunt eu – dar când vorbești/ Zăvoiul din Florica e lunca din Mircești.” Pe Argeș în sus e o carte de întemeiere, un hrisov scris în numele poeziei și al regalității poetice. Ctitorii, poezia ce inaugurează volumul, traduce intențiile poetului: „Acolo unde-n Argeș se varsă Râul Doamnei/ Și murmură pe ape copilăria mea,/ Ca Negru-vodă, care descălecând venea,/ Mi-am ctitorit viața pe dealurile toamnei.” O strofă se înscrie în aceeași notă: „Las altora tot globul terestru ca o minge,/ Eu am rămas în paza pridvorului străbun,/ Ca să culeg cu ochii livezile de prun,/ Când alb Negoiul, toamna, de ceruri se atinge.” Pe Argeș în sus e o carte, în sensul vechi al cuvântului, este Cartea cărților lui Pillat și ar fi nevoie de comentarii ca la o carte sacră. Capodopera lui Ion Pillat este: Aci sosi pe vremuri…, grațioasă, mișcătoare și indivizibilă paralelă între două veacuri, înscenare care încântă ochii și în același timp simbolizare a uniformității în devenire.” (G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent)

Poezia lui Ion Pillat este una din marile biruinți în istoria liricii românești.