VOCILE IERNII (I)

 

Le aștept să-mi ningă cu anumite

amintiri de pe vremea

când eram doar un puști,

Căruia nu-i prea plăcea zăpada.

Le gândesc așezându-le

în cuvinte care pică ca niște

Fulgi de nea,

ce-mi trezesc peisajul

Unui basm uitat demult

De inima mea.

Le caut adevăratul sens ce

pare că nu îl voi înțelege,

și le simt de parcă m-ar

Muștrului.

Le simt că mă uită

și le înțeleg.

Le așez într-o poveste veche,

ce pare prăfuită, și demult uitată,

Înconjurat de atâta tristețe

Gândul nu vrea să-mi dea

Speranță.

Le uit pe masă împrăștiate,

crezând că sunt doar ale mele,

Dar într-o singură carte

povestea se așterne.

Le uit în spațiu, pierind,

se destramă în zeci de mii,

de valuri galactice, căutând

O parte din mine pierdută

demult în amintirea gândului

cel mai negru al inimii mele

Acela de a fi uitat mai devreme

de timpul ce va urma

Să vie…