toamna se varsă din cer și din copaci

 

casa era plină de fantome provocatoare

o voi alunga pe cea

care face lucrurile

mai bine decât mine

dansează râde ține capacul pe oale

aud pași ce vorbesc în mers

și merg și iau în stăpânire casa

o pisică de un albastru cenușiu

se mișcă lichid

pe cale să-mi inunde ziua

 

mintea mea învârte orele

până și vocea mea sună neîngrădită

recitând un psalm a lui David

„Mic eram între frații mei și tânăr în casa tatălui meu”

 

țin gâtul oceanului înclinat

lumina a trecut prin jaluzelele de la fereastră

și ajunge la mine

rupând tăcerea în două

această tăcere a devenit proprie

presupun că se juca cu memoria

 

toamna se vărsa din cer și din copaci

 

 

 

 

 

copiii sar în pătrate numerotate

 

ar putea arăta diferit pentru oricare dintre voi

corpul pământul mărul lui newton în cădere liberă

imaginile care cresc în solarele timpului

 

aud plânsul copiilor născându-se

copiii sar în pătrate numerotate

pe care le udă cu furtunul de grădină

își construiesc din ziar măști de oameni mari

totul se întâmplă într-o singură zi

ca o enigmă

și urăsc cum galaxiile plutesc peste mine

intru în camera femeii care se trezește

 

înapoi în viața mea pe care nu știu cum

am trăit-o ascunsă de mine

corpul pământul mărul lui newton în cădere liberă

 

 

 

 

 

cineva a pus o blocadă de foi nescrise

 

s-ar putea să ne imaginăm toată viața pe drum

într-o scriere neîntreruptă

dintre toate lucrurile lumii aleg prezentul

lăsând trecutul leșinat în subsolul casei

și totul devine mai clar:

înainte ca iarba să fie verde eram orbi la culoare

 

amintește-ți să tragi de viață la viață

drumul e plecat de ceva vreme să adape urme

 

în timp ce scriu pe pagina fără vedere

fața îmi pătrunde printr-o gaură a albului

nimic nu mă va reda

cum mă știam pe dinafară

fiecare filă își va lăsa umbra pe pielea mea

odată am fost întreagă

acum îmi bate câte o inimă în fiecare ochi

în copilărie am visat să pot păstra

obiectele mele pe rafturile bibliotecii

pietre scoici pene mărgele de sticlă colorate

glasuri de păsări în frunze presate

poate acesta este motivul pentru care

Dumnezeu mă iubește

 

 

 

 

 

secretul

ce vom face atunci când locul acesta

se va închide? întrebi

nu cred că vom merge nicăieri prea curând

secretul de pe pământ

cum să fii fericit

e închis bine

legat cu piatră de moară

aruncat în marea cea mare

 

sunt reale toate negațiile din poeziile tale?

da. ultimele cuvinte de pe pagină sunt adevărate

fiecare nuanță

mușcă și mușcă

 

viața ne bea încet ca siropul

fără pauză între cuvânt și cuvânt

o voce mă oprește la semafor:

artanuaîmpiedicatniciodatălumea

săpătrundăpefericire

 

 

 

 

trag ancora de la picioare

 

un timp și un loc

același trup încătușat căutând un avatar

stau pe o umbră alungită ce nu știe cuvintele

dacă nu poți să ai totul atunci în toate sensurile

totul

e al naibii de departe

 

trag ancora de la picioare

 

există întotdeauna o fericire neîncercată

zilele pulsează în locuri știute și neștiute

recunosc întunericul ce trece

i-am înghițit ceața

vreau să strig nu eram nimic nimeni eram totul

 

în minte un peisaj de zăpadă nouă

câmpiile mele dorm precum hârtia întinsă

corpul începe să elibereze noduri

mâinile cer clorofilă. o înțelegere a universului

 

multivers. cum s-ar murdări zăpezile rătăcind

și închizi ochii

un sens și un nonsens mai neclar decât oricare altul

 

 

 

 

așteptarea

 

așteptarea seamănă cu vântul când trântește ferestrele

un tren sparge ușa. voi fi gara lui

sau un lucru al lumii ce rămâne lucru al lumii

pe jumătate învechit

și la fel de ciudat

precum fântânile de apă din gura statuilor

 

într-o zi am să-ți dăruiesc

un turn împreună cu un oraș întreg. spuneai

îți mulțumesc pentru capcana pe care ai pus-o

în fața mea literă cu literă

 

viața ne caută până ne găsește

ea se roagă în fața unui zid într-o litanie de dragoste

unele cuvinte îi trăiesc în mâini

și dau sens așteptării

 

 

 

uneori ziua capătă un aspect de ziar vechi

 

mă învârt prin zi caut

urme ale lucrurilor la rubrica obiecte pierdute

cât de comun este să faci parte din zi

mă gândesc la fata care hrănește peștele auriu

din bolul de sticlă întrebându-se

cine este cu adevărat captiv

 

nu putem pierde timpul numai cu noi înșine

 

fata își tine echilibrul pe sârmă

se preface că nu este acolo

nu știe ce să facă cu ea însăși

ca și când uitarea s-ar întoarce

și îi lasă trupul în urmă

 

dar tu ai fost făcută din nou

 

chiar și ceea ce se află dincolo de noi

este alcătuit

după imaginea noastră

cuvintele continuă să se uite în tine și dincolo de tine

cine ești?

ea își scutură părul în lumina zilei

apasă cu trei degete în golul pieptului

 

cum își înghesuie toate imaginile în cap grămezi

pare o statuie cioplită din piatra nașterii

a furat crucifixul mamei sale