Scriitor prolific, autor a paisprezece volume de versuri, a trei romane, a unor volume de nuvele și de publicistică, precum și a unor scenarii de film, Dumitru Nicodim Romar debuta editorial abia în 1992, la 41 ani, cu volumul de versuri Poezii amare. Erau adunate aici poeme scrise de-a lungul anilor, în mare parte marcate de traumele copilăriei și ale tinereții, într-o stilistică frustă, dură, plină de asperități: „Am fost născut/ în cel mai frumos loc de pe pământ/ într-un sat/ cu garduri din piatră/ cu case din piatră/ și câţiva oameni ce cărau piatră/ să facă garduri și case.// Când erau aduși copiii pe lume,/ părinţii își depuneau cu pietate/ sufletele în trupul lor, lângă nume/ iar ei rămâneau ca de piatră./ Respirau piatră,/ mâncau piatră/ și nu vorbeau nici-odată./ Parcă era un sat de muţi/ ce dăltuia munţi de piatră,/ iar peste sat,/ plutea un muget ciudat/ ca de vită rănită,/ din piatra cioplită.// Toţi copiii aveau părinţi/ din piatră/ ce se ciopleau unii pe alţii/ până deveneau mici/ ca două statuete/ portabile.” (Pietrarii), autorul autodefinindu-se memorabil: „Sunt unul/ din milioanele de beţe de chibrit/ ce ard o sin-gură dată/ cu flacăra toată.” (Întâmplare).

Această imagine e completată de cea din poemul intitulat Copac: „Bătrânul vânt îmi bate împotrivă/ și nimeni, să-l strunească, nu mai poate,/ am rădăcina mică și firavă/ și nici o apă nu-mi curge pe-aproape.// Oaspeţii mei poartă la brâu topor,/ mi-a mai rămas doar umbra pe câmpie/ de-atâta zbucium frunzele mă dor,/ iar flori, n-am mai avut de-o veșnicie.// Eternul vânt l-aș fi strunit de-un veac/ Ușor l-aș fi lăsat să îmi adie,/ prin frunze și cu drag să le mângâie,/ dacă eram pădure, nu copac.” Poetul e cu adevărat pregnant în poemele scrise în dulcele stil clasic: „Amurg e și plouă mărunt/ O noapte adânc-o să vină/ Sunt singur pe drum și ascult/ Cum zgârie norii, lumina// Și zgomote vin dinspre lac/ Pe lume se lasă răcoarea/ Ce singur e timpul când tac/ Și-mi curge-n priviri depărtarea// Iar ploaia tot cade mereu/ Pe glugi de porumb și pe trup/ E apă și-n sufletul meu/ Și nu pot tăcerea s-o rup” (Amurg).

1  Text Prefață la vol. În mintea lumii, Opera poetică,610 pag. Editura Princeps Multimedia, Iași, 2025.

Dumitru Nicodim Romar se afirma în spaţiul literaturii române, patru ani mai târziu, cu romanul Casa lui David, o epopee a propriei sale familii, strivită de tăvălugul nemilos al dictaturii comuniste, avându-l ca erou principal pe tatăl său, care s-a opus făţiș regimului. De aici destinul tragic al scriitorului și al întregii sale familii. Dumitru Nicodim a supravieţuit în case de copii, a înfruntat toate vicisitudinile vieţii, a rezistat tuturor intemperiilor și a reușit să se afirme exemplar, la început ca inginer constructor, cercetător și inventator, apoi ca ziarist și scriitor. În lumea poeziei Dumitru Nicodim a continuat, la finele secolului trecut și în primul deceniu al noului mileniu – prin alte cinci volume: Lacrimă cu zăvor (1997), Cusături eterne (2007), Lebede albe calea iubirii (2008), Umbra unui pom în flăcări (2009) și Frunze de toamnă pe fluviul Amur (2010) – liniile definitorii ale liricii sale, conturate în volumul de debut. Conștiința responsabilității pentru cele rostite sau scrise e acum mai acută: „Atârnând în gol ca un fus/ răsucesc în fir cuvintele…// Mă învârt singur acum,/ atârnat în gol de mine însumi/ și răsucesc cuvintele cu fum de ţigară.” (Sferă), poetul umblă „printre cuvinte/ ca printr-un lan de floarea soarelui” (Singur printre cuvinte), recunoscând „bătaia vântului…și trecătorii grăbiţi/ către capătul privirilor…/cântatul cocoșilor/ și măturătorii care strâng/ speranţele risipite“ și „mersul tău/ singurul care mă doare/ pentru că încet, încet/ se îndepărtează.” (Recunosc) și dorind să exprime doar ade-vărul, drept pentru care invocă divinitatea: „TU, Cel fără început și moarte/ care le vezi, le știi și le poţi pe toate/ care m-ai ridicat din marea tăcere/ și mi-ai pus în ochi lumină/ și în inimă vrere,/ ajută-mă să ies din marele glod/ al cuvintelor fără de rod,/ dă-mi-le-n gând și pe buze doar pe acelea/ care îţi laudă Puterea/ și Veșnicia…” (Rugă) Ironia și autoironia își fac loc, arghezian, chiar și în poemele cu tentă religioasă: „M-ai făcut Doamne în cireadă/ animal, o oaie-n turmă,/ dobitoc mergând pe stradă,/ receptor de gânduri sumbre./ Nu un câine de paradă,/ nu în pisc de munte, vultur/ și nici lup sau leu de pradă/ ori un pește în vreo mare/ fără capăt, fără zare.”, cu elemente ale urâtului integrate printre darurile divine: „Cântăriși pe jumătate/ tot ce ai turnat în mine:/ minte, har, noroc și vrere/ (îndoieli mi-ai dat destule)/ și m-ai asamblat cu fie-re./ M-ai făcut în râsul lumii/ din gunoaie și scuipat,/ iluzie de bărbat,/ să par veșnic cocoșat/ sub povara mea amară./ Doamne, să fii laudat!” (Laudă ție). Ludicul nu e în scop în sine, nu e o succesiune fortuită de expresii și imagini, ci e subordonat unei idei sau unei metafore, adeseori cu conotații dramatice: „Jucând barbut/ cu-n alter ego în oglindă,/ am pierdut./ Și mi-a fost cerut,/ ca datorie de onoare,/ doar trupul meu,/ că suflet, are!// De atunci/ un suflet străin/ îmi poartă trupul/ cu dispreţ/ prin toate noroaiele./ Iar eu mă ascund/ în spatele oglinzilor/ și îl rog zadarnic/ să-mi acorde revanșa.” (Revanșă).

În Lebede albe calea iubirii (2008) și Umbra unui pom în flăcări (2009) Dumitru Nicodim își așază poemele în două cicluri ample – 81 și 61 poeme – exersând și forme scurte, lapidare, ce prevestesc parcă formele fixe ce le va adopta pe viitor: „Iubirea spirituală are numai prezent/ Iubirea fizică are numai trecut./ Să ne bucurăm de ce a fost./ Iubirea este ca rugăciunea:/ în fiecare zi trebuie luată de la capăt.” sau „Esenţa vieţii este doar iubirea/ de-aceea cânt ce-a mai rămas din ea/ c-am risipit întreaga viaţă aiurea/ tot căutând în locul ei ceva./ Dator îi sunt cu fiecare gând/ că numai ea mi-a-nnobilat cuvântul/ și nu voi obosi de-acum s-o cânt/ cu sufletul, cu inima și gândul;/ până când gura-mi va gusta mormântul.” Tematic autorul revine, la un alt nivel, la poemele din anii precedenți, strunindu-și limbajul și ordonându-și imaginile: „Am cernut limba română/ c’o privire și cu alta/ an de an, lună de lună,/ zile-n șir nenumărate,/ pentru câteva carate…”, „Lucrând încet, câte puţin/ refacem calea către moarte/ dar, Doamne te întreb senin:/ mai este mult până departe?” Dumitru Nicodim s-a afirmat ca un inventator și inovator odată cu apariţia, în 2012, a volumului Omariada, catrene, impresionante exerciţii de admiraţie a rubaiatelor poetului persan Omar Khayyam (1048-1131),    realizate de Dumitru Nicodim în spirit postmodern – o (re)scriere a vechilor texte de acum nouă sute de ani, cu mijloace și subiecte de la începutul mileniului trei. În cele 92 de catrene (e și numărul anilor de viaţă ai marelui poet persan), vocabularul-cheie al lui Khayyam e prezent peste tot, autorul nostru considerându-se un umil ucenic al maestrului („m-am numit ucenic și fiu și rob al lui și m-am simţit locuit de spiritul lui”- zice Dumitru Nicodim), dar și un precursor al celor ce vor veni: „Prin cuvântul tău, Omare, spălași lumea de păcate/ fiindcă unde cântă harul, se face curat în toate/ de aceea cânt cu tine, lasă-mă în preajma ta/ și voi fi cândva ulcică din care alţii vor bea”. Odată cu scrierea acestor catrene Dumitru Nicodim își va adăuga la numele său și extensia – supranumele Romar – a cărei rădăcină e chiar prenumele lui Khayyam. Un an mai târziu, în 2013, Dumitru Nicodim publica la aceeași editură – Curtea Veche – volumul Romaiate (având ulterior alte trei ediţii), o denumire inventată de autor pentru catrenele sale cu o metrică originală („o specie a poeziei românești care tocmai s-a născut pitică“– precum afirmă cu modestie și autoironie autorul), ce îmbină armonios măsurile rubaiatului și ale hairenului armean – cântec popular de dragoste, uneori moralizator, remarcat și fixat de poetul Grigor Narecaţi (951-1003) și cultivat de Nahapet Kuceak (1510- 1592), Saiat Nova (1722-1795) și de unii poeţi armeni contemporani.

Catrenele lui Dumitru Nicodim, cu o tematică largă, de la zgura genezei moștenită ca o povară, la izbăvirea de păcate prin lacrimile pocăinţei și înălţare prin rugăciune, se înlănţuie într-o succesiune impresionantă (sunt 600 în total), conturând imaginea unui poet ancorat în cotidian, dar stăpânit de credinţa nestrămutată că în tot și-n toate e prezent Domnul, că sacrul ne modelează și ne determină existenţa:

„Haina albă ce mi-ai dat-o, Domnul meu care dai ploaie,/ e ca tuciul de curată, nu mă văd dintre gunoaie./ Are ceru-atâtea ape de mizerii să mă spele?/ Dacă nu, pentru clătire, iată lacrimile mele!”; „Bătrân de zile ca Adam te cânt iubire cu candoare/ și-atâta timp cât te mai am, mi-i lumea fără de hotare,/ din ceruri Duhul m-apasă, văd lumini din zare-n zare,/ se-adună îngerii-n casă și-orice zi e sărbătoare”.

După Romaiate, Dumitru Nicodim va publica alte trei volume de poezie lirică: Tratat de iubire (2017); El ojo de Dios (2022) și Te laud Doamne (2020), urmate de volumul de sonete Catedrala ruinată (2024), bine receptat de critica literară. Poetul se retrăgea din nou în poezia cu formă fixă, alternând tonalităţile minore și majore, preluând teme clasice (iubirea, destinul, deșertăciunea deșertăciunilor, miracolul creaţiei ș.a.), pe care, însă, le va trata în spirituil și cu mijloacele vremii de-acum: „Ce să-Ţi mai cer când mi le-ai dat pe toate/ să văd, să pipăi și să zic nu-mi place?/ Femeia doar cu mintea ei dibace/ îmi e de-ajuns dacă mi-o pui în spate!// Va fi o cruce dulce, zâmbitoare,/ urcușul spre Golgota o plăcere,/ și-ajuns în vârf slăbit, fără putere,/ ea însăși mă va ţine în spinare!// Câteva ceasuri până-mi pleacă duhul/ ca un sonet ce tulbură văzduhul,/ apoi Îţi las și crucea mea tot Ţie.// Doar Tu o poţi purta în veșnicie./ Eu zilnic mor scriind o poezie/ să-mi scot ţărâna din nimicnicie” (Crucea dulce).

Umorul fin, autoironia și spiritul ludic convieţuiesc cu tonalităţile grave, dramatice: „Destul de trist cu-n ochi fără vedere/ mă vânzoleam și eu precum bondarul/ de colo-colo risipind amarul/ și-am dat de tine cea cu chip de miere.// Un vis în creștet a-nceput să-mi crească/ și-avea ca moţ în vârf o floare-albastră/ cu ciripit de pasăre măiastră/ pe care chipul tău voia s-o pas-că.// Sunt ani de-atunci, azi sunt bondar cuminte,/ ce altele au fost nu mai ţin minte/ dar moţul meu e un cucui de seamă// prin care încă mintea mai emană./ Din bondă-reală am rămas cu cântul./ Polenizarea sper s-o facă vântul!” (Bondar cuminte).

În spaţiul esoteric, al miracolelor, dar și al credinţei și mântuirii, e firesc să fie invocat și destinul neamului din care autorul face parte: „De strajă sunt luminii Tale, Doamne,/ și lumea-n jur e tristă și tăcută,/ că se aud strămoșii cum discută/ despre război și năvăliri romane.// Mă trec fiorii că vorbește vatra/ și-ascult smerit cum și-au păstrat Credinţa/ din veac în veac, cum s-a zidit fiinţa/ acestui neam mai tare decât piatra.// E rândul meu să fiu de strajă, Doamne,/ la spiritul etern ce nu adoarme/ și să-i păstrez o flacără nestinsă.// Cât va mai fi un răsărit de soare,/ o inimă română-n-tre hotare/ să pâlpâie de dorul ei cuprinsă” (Flacără nestinsă). Tot acolo își au locul și amintirile, luminoase sau pline de durere, imaginea mamei de care a fost despărţit cu brutalitate în fragedă copilărie: „Ce departe ești, mamă, de plânsul meu./ Mâna ta mângâie și azi, doar în vis!/ Parcurs-am calea lungă, timpul m-a învins./ Ne-om revedea-n Poiana lui Dumnezeu.// Voi lua cu mine poze din liceu,/ poate și-o scrisoare cu frumosu-ţi scris;/ nu m-ai recunoaște azi cu părul nins,/ nu vreau să ai dubii cum că n-aș fi eu.// Îţi voi mai aduce versuri vechi și noi -// le cântai odată să le-aflăm noi -/ și câteva poze cu nepoţii tăi.// Noaptea-n vis mai spune-mi ce mai vrei să știi./ Pentru Domnul scris-am multe poezii -/ De-o vrea să m-asculte, I le voi citi” (Poze din liceu).

După două antologii din poezia sa – Ultimul cuc, apărută la Brașov în 2019 și Mirare perpetuă, apărută în prestigioasa colecție O sută și una poezii a Editurii Academiei Române – Dumitru Nicodim Romar publică acum în colecţia Ediții critice a editurii ieșene Princeps Edit, devenită deja una de referinţă în peisajul literaturii române, un volum selectiv amplu În mintea lumii, care nu înseamnă altceva decât o consacrare a sa ca unul dintre poeții reprezentativi ai literaturii române contemporane.