Dascăl, doctor în filologie, autoare a mai multor volume de proză și de poezie, Valeria Bilț este o prezență dinamică în lumea culturală transilvană, un element de coagulare a energiei literare a zonei Lăpușului. „Iată o răsfățată a destinului!”- mi-am spus când, cu ani în urmă, am văzut-o pentru prima oară. M-am grăbit să etichetez ascultând discursul impecabil al unei femei deopotrivă sensibile și puternice, care vorbea la o lansare de carte.

Doar că, lucrurile nu stau întotdeauna așa cum se văd la o primă privire. Și, la puțin timp după acea întâlnire, i-am citit cărțile și-am alergat degrabă cu gândul la ceea ce spune Marguerite Yourcenar în Memoriile lui Hadrian: Când ceva îmi displăcea, făceam din el obiect de studiu; mă străduiam cu dibăcie să îl transform în prilej de bucurie. Am văzut cum autoarea și-a luat dramele, nefericirea, plânsul în palme și le-a deznodat, le-a descâlcit, le-a întrebat și a căutat răspunsuri, pe care apoi le-a distilat și le-a transformat în cuvânt, în mesaj. Într-o formă de liniște. Creația sa e plină de întrebări, a căror succesiune pregătește tocmai răspunsul. Întrebând, autoarea răspunde… Cum răspunde? Prin două cărți apărute la Editura Actaeon Books Baia Mare în 2024 și 2025: romanul Blestemat a fi oricare volumul de versuri, „Păsările timpului meu”, ambele premiate de Revista de Cultură „Nord Literar” la concursul „Cărțile Anului”. Valeria Bilț a ajuns la o maturitate creatoare de la nivelul căreia poate survola trecutul și prezentul cu sufletul, cu ochii minții și poate scrie cu o formă de detașare despre drame, traume, pierderi. Cele două cărți vin la mai bine de două decenii de la moartea unicului fiu, într-un accident de mașină, la puține zile după ce-și luase bacalaureatul și sunt pașii mamei spre Golgota acceptării, a vindecării de după marea durere. Chiar dacă, în acel interval Valeria Bilț a publicat mult, a fost mereu în centrul vieții culturale a Țării Lăpușului, unde a fost dascăl, cele două cărți și-au început călătoria terestră doar după ce și-au săvârșit-o pe cea interioară, după ce au atins și destins izvoarele și resorturile sufletești ale autoarei.

Este importantă citirea acestor două cărți în ordinea scrierii lor. Oarecum, cărțile sunt precum fântânile. În unele te privești și te vezi, în altele te scufunzi fără puterea de a-ți opri alunecarea, din altele bei pe nerăsuflate să-ți ostoiești setea. Nu știi niciodată ce vezi privind în ele, cum ieși din întâlnirea cu oglinda din adânc. De unele nu te atingi, altele îți potolesc setea de moment și atât. Însă, există unele care, prin forțe neștiute, te atrag înspre adânc. E un vârtej în care intri. Cum? De ce? Aici puterea autorului este cea care știe și poate să săvârșească faptul. N-aș putea spune că e un jurnal. E caietul vieții mele. Îl deschid din ce în ce mai rar – recunoaște autoarea acestei cărți care este o fântână a stărilor prin care trece o mamă care învață să conviețuiască decent cu drama pierderii unicului fiu, cu „viața de după”. Această „viață de după” înseamnă un șir de lecții de supraviețuire a sufletului și-a trupului: Trăiesc într-o bolgie parșivă care-mi dă răgazul unei aparente liniști pentru ca, pe neașteptate, să mă arunce în teribilele chinuri ale durerii. Infernul e cu mine și-l port oriunde aș fi, sub soarele paradoxal de strălucitor și fierbinte al acestei macabre luni de iulie 2003. Întrebări, neliniști, sentimente contradictorii, toate sunt trăite și spuse cu decență și cu multă credință. Și, în același timp, cu un accentuat simț al măsurii, care o apostrofează când simte că ar putea deveni patetică.

Sunt cărți pe care le citesc cu ochiul cinefilului împătimit, pentru că au un accentuat resort filmic, iar în Blestemat a fi oricare acesta este evident. Există câteva scene pe care le-am văzut posibile filme construite de regizori latini. Avertismentul tulburător din obsedantul vis premonitoriu al mamei, cu toată acea intensitate care-ți taie respirația e congruent cu arta lui Alejandro Jodorowsky, regizorul mexican al uluitorului Santa Sangre. Tabloul mamelor care alăptează în biserică, ori furișarea lui Ely – prietena băiatului mort – în patul mamei și nopțile în care dorm îmbrățișate sunt scene de-un realism crud din lumea filmelor lui Alejandro González Iñárritu, cel care a realizat uluitoarele Iubiri și câini, Omul Pasăre, 21 de grame. Iar îmbrățișarea mamelor în sala de clasă în care-și plâng copiii morți în accident, ori furtuna iscată din senin la înmormântare au accentuate elemente de tragedie greacă. Plânsul autoarei la volan și pornirea ștergătoarelor de parbriz seamănă până la identificare cu Vă place Brahms, filmul realizat de Anatole Litvak după cartea lui Francois Sagan. Apărut la un an după roman, volumul de versuri vine cu o nuanțare de tonalitate. Dacă din Blestemat a fi oricare răzbate plânsul, din Păsările timpului meu se aude tăcerea, se simte zborul. E un drum al creației și-al autoarei, o finalizare a unui proiect literar complex pornit din suferință. Cromatica romanului este crudă, conturată într-un spectru fovist, pe când în volumul de poezii întâlnim o recuzită în sepia: fotografia, albumul, ceasul, toate în cadre cu nuanțe de solemnitate tristă, tăcută, plină de cuvinte nespuse, de pene încărcate și ele se misiuni și de semnificații. Este foarte mult alb, e multă lumină.

Ce înseamnă pasărea în lirica Valeriei Bilț? E un vehicul care o detașează, o ridică- precum Omul-Pasăre – care se desprinde de teluricul care a rănit, a durut, pentru a-și survola trecutul spre limpezire, spre dezmierdare și vindecare. Păsările Valeriei Bilț tac mult, uneori stau nemișcate, alteori poartă culori lăuntrice. Ele nu sunt doar ființele acelea suave, care se înalță spre cer, ci ele își fac cuib în mijlocul întrebărilor și vin ca un drum, ca o Golgotă pe care autoarea a urcat-o. Ele transcend lumi și timpuri, ducând mesaje și învârtindu-se în Cercul din zbor ori în Orologiul rotitor: Într-un vis, timpul era o roată/iar păsările erau limbile/care nu arătau ore,/ci întoarceri./De fiecare dată când credeam că e sfârșit…Autoarea nu lasă lucrurile neterminate, timpul său este circular, ea își ordonează zborul: Acolo unde păsările timpului meu nu zboară în linie dreaptă, ci se întorc mereu la începuturi, rotindu-se prin vieți, clipe și chemări. N-am citit Păsările timpului meu ca pe o carte de poezie, deși deține toate elementele care o definesc și care provoacă, evident, emoție. Am privit-o ca pe o continuare la nivel ezoteric a unui tablou de familie, ca pe un portativ al imaginilor și al sentimentelor autoarei în raport cu cei foarte apropiați, foarte dragi și cu toții plecați. Dintr-o formă de pedanterie poetică și sufletească, nu omite pe nimeni din poezia sa: mama, tatăl, fratele, soțul, fiul, prietenii și desăvârșește un tablou bine structurat încă din romanul Blestemat a fi oricare.

Dacă n-aș fi știut al cui este volumul de poezii, citindu-l, fără ezitări, m-aș fi dus la autoarea romanului Blestemat a fi oricare, la premonițiile și presentimentele mamei și ale fiului înainte de accident. E o temperatură înaltă a romanului care transcende în poezie. Poezia Camera lui încă există e o punte, o sugestivă cheie de identificare a romanului, a blestemului. În volumul de versuri, din când în când, în acest crescendo al temperaturii poetice, autoarea își ia un răgaz al tăcerii. Și ce face atunci? Își pune versurile direct pe rană și completează în poezie elemente nespuse în roman: Ai semne de carte/în volume necitite./Ai subliniat o propoziție/cu două zile înainte./N-am avut curajul să o citesc/nici până azi./Mi-e teamă/ce e încă un mesaj/ pe care l-ai știut/Înaintea mea.//așa cum ai știut din visul tău/Că tu vei fi oricarele/ Prins în lațul hazardului tâlhar. (Ai rămas în cărțile neterminate). Dacă în poezie, regăsim copilul transformat în pasăre, în lumină – metamorfoză cu care autoarea ne pune în gardă de la începutul romanului – pe ea o vedem cu datoria dusă la capăt așa cum chiar el i-a sugerat în interesantele dialoguri mamă-fiu: „Scrie, Doamnă, publică-ți volumele. Ia-ți doctoratul, cumpără-ți mașină, mută-te într-un oraș mare, găsește-ți un bărbat bun, fii fericită, Doamnă! Uite, peste zece ani eu voi avea doctorat, copii, cabinet de psiholog terapeut, viitorul meu e clar!” Au trecut douăzeci de ani, timpul și destinul și-au luat tributul, iar Valeria Bilț a îndeplinit dorința fiului ei: O lumânare stă într-un sfeșnic, în fața lui, iar în dreapta e flancat de premiile mele literare internaționale. Ofranda mea pentru el. Îl ascultasem.