Peste cinci secole de scris în limba română. Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung -1521.

Motto: „(…) mai bine a grăi cinci cuvinte cu înțeles decât 10 mie de cuvinte neînțelese în limbă striină «- vorbele pe care diaconul Coresi le citează în epilogul de la „Tetraevangheliar”(1561).

E greu de spus care este vechimea limbii române. Istoricii și lingviștii, cu ceva timp în urmă, au avansat afirmația că rostirea: „torna, torna, fratre!”, a unui soldat din armata generalului Comentiolus, la 587, într-o luptă cu avarii, la sud de Dunăre, consemnată de cronicarul bizantin Theofan, ar fi „prima mențiune de limbă românească”. Mai cuminte ar fi să o numim străromână sau protoromână. Oricum, cu aproximație, știm că între secolele VII-VIII, legile fonetice, în trecerea de la limba latină la română, au încetat să mai lucreze, astfel că la venirea slavilor (bulgarilor), secolul VIII, idiomul limbii române era deja încheiat. Protoromâna vorbită de dacii de la nord de Dunăre și de geții stabiliți la sud este limba vorbită neîntrerupt ca mijloc de comunicare orală populară (arhaică) și care s-a amestecat cu limba latină, limba scrisă, administrativă care se vorbea și, mai ales, se comunica în aproape tot arealul european. Apoi, după creștinare, pe aceste meleaguri, limba slavonă a fost utilizată în biserică și în cancelariile domnești, în paralel cu limba latină, în vreme ce poporul folosea limba română. Din păcate, documente care să ateste vechimea limbii noastre sunt puține. Putem să speculăm că Ovidiu, exilat la Tomis, nevoit să învețe graiul geților (pe care îi considera barbari), ar fi scris câteva poeme în limba lor, poeme care până în prezent nu au fost găsite. Ar fi un document de scriere în limba geților cu grafie latină. La fel de greu este să fixăm data când s-a scris în limba română.

Povestea limbii române scrise începe la sud de Dunăre; să tot fie 1200 de ani, odată cu alcătuirea alfabetului chirilic. S-a numit așa după după Sfântul Chiril (826-869), care ajutat de fratele său, Metodiu, l-au impus și a fost adoptat de bulgari, sârbi, ruși și români, de popoarele care au îmbrățișat religia ortodoxă. În consecință, slujba se ținea în această limbă, întrucât legăturile bisericești dintre țărmul drept și cel stâng al Dunării s-au manifestat prin faptul că preoții și episcopii ce păstoreau în vechea Dacie erau hirotonisiți la bulgari, iar textele bisericești aduse de ei erau în aceeași limbă slavonă, medio-bulgară. Mai târziu, când s-au întemeiat Principatele române, limba slavonă a devenit și limba oficială a statului, așa cum în Apus era limba latină. Desigur, în cancelaria domnească, deși limba oficială era cea slavonă, se scriau și acte în alte limbi, latină sau după locul de destinație al acestora. Limba română a fost folosită târziu în timpul lui Mihai Viteazul în Țara Românească/Ardeal și Petru Șchiopul în Moldova. Prin urmare, vechea scriere românească își are originile în alfabetul glagolitic sau medio-bulgar. Poporul, în schimb, vorbea evident românește, așa cum și în Apus se vorbea în graiul fiecărei națiuni. Limba română trebuie să fi fost folosită în corespondența particulară, socoteli și însemnări. Nu mulți erau boierii care să știe slavonă și când aveau de consemnat ceva o făceau în limba vorbită, adică română. Nu s-au găsit până acum, nu este exclus să se întâmple, documente.

Vechimea scrisului în limba română a preocupat istoriografia noastră, tema fiind în atenția unor condeie prestigioase (Hașdeu, N. Iorga, Al. Philippide, Ovid Densușianu, Al. Rosetti, N. Cartojan, P. P. Panaitescu ș.a.). Știm că la 1396, regele Ungariei și, în viitor, împăratul Imperiului Roman de Națiune Germană, Sigismund de Luxemburg, solicita mai marilor orașului Sibiu să-i găsească un interpret de limbă română și tot din documentele sibiene știm că, la 1495, s-a dat suma de un florin unui preot român pentru compunerea unei scrisori în românește. Tot acum, la sfârșitul secolului și debutul celuilalt, se semnalează câteva vechi traduceri românești din „Psaltire”, păstrate în manuscrise – copii din secolul al XVI-lea — „Psaltirea Șcheiană”,   „Psaltirea   Hurmuzachi”, „Psaltirea Voronețeană” și „Codicele Voronețean”, așa numitele texte maramureșene sau rotacizante. În lipsa originalelor, ne ducem la anul 1521, un an astral pentru cultura română. Atunci s-a petrecut o schimbare de ștafetă între Curtea de Argeș și Câmpulung, transmisă simbolic, în ultimele luni de viață ale lui Neagoe Basarab, când finalizase „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie”, iar cultura noastră medievală putea trece „pe Argeș în sus”, de la culmea scrisului în limba slavonă la izvoarele scrisului în limba română cu Scrisoarea lui Neacșu către judele Brașovului, semnată, prin care-l anunța că turcii trecuseră Dunărea.

„Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie», lăsate ca „testament” urmașului la domnie, înainte de plecarea la cele veșnice (1521) este o „Carte de învățătură”, parenetică (de sfătuire), cu caracter didactic, cum se scriau în epocă: Niccolò Machiavelli cu al său „Il principe”(1513) sau contemporanul său Baldassare Castiglone, autorul unei la fel de cunoscute scrieri „Il cortegiano”(1528). Neagoe Basarab are, oricum, niște modele bizantine foarte vechi: „Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon” (secolul IX), „Învățăturile lui Constantin Porfirogenetul către fiul său”(secolul XI) și vechea carte rusească: „Învățăturile lui Vladimir Monomahul către fiii săi.”, „Carte de învățătură” valabilă pentru cei de-atunci, dar și pentru cei de azi care se cocoață în vârful ierarhiei. Nu-i lipsit de interes să facem un excurs în istoria Europei din acele timpuri. Sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui următor au adus schimbări majore în configurația politică și militară a răsăritului și centrului Europei. Căderea Constantinopolului (1453) a avut un impact major atât militar cât și economic: accesul la Marea Neagră, timp de aproape două secole, era sub controlul absolut al Imperiului Otoman; de asemenea deschidea calea cuceririi și supunerii statelor din sud-estul Europei, dar și regatului maghiar. Impactul era și politic: dispariția Imperiului Bizantin legitima Sfântul Imperiu Roman al Națiunii Germane, ce devenea un campion al luptei împotriva expansiunii otomane. Pentru Țările Române epoca aduce schimbări în orientarea politică. Prin semnarea tratatelor de vasalitate față de Poarta Otomană, ele se obligau la supunere față de aceasta; apartenența însă la lumea creștină motiva apropierea și colaborarea cu regatele vecine (Polonia și Ungaria) în încercarea de a opri înaintarea turcilor spre Europa centrală, iar în interior, de a limita cât mai mult amestecul turcilor. Regatul maghiar, dintre statele central europene, era amenințat direct de expansiunea otomană, mai ales, după cucerirea Constantinopolului, a statelor balcanice și supunerea principatelor române. În această situație complexă, se pune accentul pe aflarea de informații despre operațiunile trupelor turcești și alte vești din imperiu, iar regele cere expres cetăților săsești din Transilvania să culeagă informații. Vești puteau aduce și negustorii care călătoreau la sud de Carpați și dincolo de Dunăre, negustoria și spionajul mergând și aici, ca și în alte părți ale lumii, mână în mână.

Printre cei care se îndeletniceau cu negoțul era și Neacșu din Câmpulung, pe lângă alți locuitori ai urbei. Datarea scrisorii lui Neacșu se poate face după câteva repere cronologice precise: expediția condusă de Suleiman Magnificul pentru cucerirea Belgradului, poarta de intrare în regatul maghiar, aceasta începe în 29-30 iunie, când sultanul părăsește Sofia (eveniment menționat în scrisoare) și manevrele militare ale lui Mehmed-beg. Scrisoarea a fost descoperită în 1894, de arhivarul brașovean Friedrich Wilhelm Stenner (1851-1924), la Arhiva orașului Brașov, dar cel care o publică este marele istoric Nicolae Iorga, în lucrarea sa asupra istoriei otomane (scrisă în limba germană și publicată în 1909). Acest prim document de limbă română, nu este exclus să fie descoperite și altele mai vechi, atestă că limba română scrisă, deși în haină slavonă, era folosită și cunoscută nu doar în Țările Române, ci și dincolo de Carpați.

El a fost redactat la Câmpulung, vechea capitală a Țării Românești. Care sunt actorii acestei misive? Autorul ei este un Neacșu Lupu din Câmpulung (ot Dlăgopole). Cu numele întreg îl cunoaștem încă din timpul domniei lui Vlad cel Tânăr (1510-1512), dintr-un document care-l menționează ca având un proces de datorii cu negustorii brașoveni. Făcea negoț și frecventa piețele Sibiului și Brașovului, prezența lui fiind consemnată în cancelariile vamale ale celor două orașe. Așa s-ar explica legătura lui cu judele Brașovului, care și-l făcuse corespondent și informator în legătură cu manevrele armatelor turcești. Despre adresant – Ioan, Johannes ori Hans, Hanăș Bangner, Benkner, Beagnăr – în funcție de pronunțiile română, germană sau maghiară-știm că era județul (jude) cetății Brașovului. Autorul textului era om umblat și cultivat, cunoscător al slavonei, care avea relații și cu turcii, de unde primea mărfuri, dar și informații prin agenții săi, unul dintre ei, Negre, fiindu-i ginere. Informațiile transmise judelui sas al Brașovului, Johannes Benkner, se referă la campania lui Soliman (Suleiman) Magnificul sau Legiuitorul contra Ungariei. Amintim că invazia era declanșată de turci în vremea celui mai mare sultan al lor – Soliman Magnificul. Toți românii (inclusiv autorul epistolei) erau încercați de aceeași spaimă în fața iminenței cotropiri, atât pe „Dunăre în sus”, cât și pe malul stâng al marelui fluviu. Textul cuprinde detalii despre mișcarea flotei otomane pe Dunăre, despre dificultățile trecerii prin zona Porțile de Fier („locul cela strimtu”) și despre intenția sultanului de a cuceri Transilvania, trecând prin Valahia. Alte știri se referă la incursiunile de jaf, însuși Neagoe Basarab era neliniștit, ale lui Mehmed-beg, sangiacul Nicopolei, căruia sultanul îi dăduse „slobozenie” de a intra în Țara Românească.

Mi se pare nepotrivit să se scrie într-o revistă că supusul lui Neagoe Basarab, Neacșu din Câmpulung, este un turnător, care a devansat pe turnătorii din timpul comunismului. Citez din acest text apărut în urmă cu mai mulți ani, pentru a nu fi acuzat de neadevăr: „… dacă mergem mai departe cu citirea Scrisorii, nu putem să ocolim plăcerea primei turnătorii înregistrate.(…) Să nu citim cum prima dovadă de limba română este o turnătorie?” (Dilema veche, nr. 244,16.10.2008).

Aș începe prin a răspunde că prima dovadă de limba română nu coincide cu o turnătorie. Frazele secrete ale lui Neacșu exprimau și un sentiment de îngrijorată solidaritate a celor din „Țara Românească” cu românii de peste munți, aflați în fața aceluiași pericol extern. În același spirit, trebuie consemnat faptul că, odată cu rândurile din scrisoare cu pecetea pe verso, mai are loc o premieră: denumirea de „Țeara Românească” înlocuiește „Ungrovlahia”, așa cum era scris numele provinciei în limba oficială a cancelariilor. Importanța textului este de ordin istoric, prin consemnarea pentru întâia oară a denumirii „Țeara Românească”, pentru Ungrovlahia și literar-lingvistic.

„Scrisoarea lui Neacșu” marchează începuturile folosirii în scris a limbii române, este o adevărată filă de cronică și cea mai veche mărturie semnată, păstrată a stilului epistolar în limba română. Această primă scriere românească este perfect închegată ca limbă, ca vocabular, având și o legătură logică și sintactică. Scrisoarea este clară și energică prin expresivitatea ei. La începutul ei se păstrează forma slavă de politețe și forma de a se adresa cuiva, se repetă, ca în scrisorile slave „i pak”. Cuvintele din scrisoare sunt despărțite, fapt care ne dovedește că exista o oarecare tradiție a scrisului în limba română și o obișnuință în a întrebuința alfabetul chirilic pentru limba română.

Clară, concisă, cursivă, la expresivitatea limbii române în „Scrisoarea lui Neacșu” contribuie, mai ales, elementele latine. Fondul latin, au spus lingviștii, reprezintă 92,31%, cu o frecvență absolută de 89,47%. Neacșu ne-a lăsat o limbă română aproape formată; a recurs la limba română vie de la sfârșitul secolului al XV-lea și din primul pătrar al secolului următor. Exceptând formele stereotipe împrumutate din epistolografia slavonă, Neacșu folosește o limbă română în care diferențele de limba literară actuală sunt neesențiale. Limba română din acest moment este – după concluzia lui Al. Rosetti – „o limbă apropiată de limba vorbită în zilele noastre” (Al. Rosetti – Istoria limbii române, București, 1968, pg. 584). Așadar, de o „română veche” nu poate fi vorba.

În anul 1521, când Neagoe Basarab încheia „Învățăturile către Theodosie”, culme a literaturii române în limba slavonă, la Câmpulung, prima capitală a Țării Românești, Neacșu „ot Dlăgopole” intra în nemurire, semnând primul document în limba română ajuns până la noi. Contribuția lui Neagoe Basarab (1512-1521) la propășirea culturii române este întreită: ctitor al monumentului unic de la Curtea de Argeș, a doua capitală istorică a Țării Românești, autor al „Învățăturilor” și, în timpul domniei lui, se scrie primul document în limba română. Peste aproape trei veacuri, Ienăchiță Văcărescu își scria celebrul „Testament”, lansându-ne îndemnul: „creșterea limbei românești/ Ș-a patriei cinstire”, iar Eminescu o numea „gingașă și frumoasă zidire” și „stăpâna noastră”.