La fereastra timpului

 

La fereastra timpului

un mănunchi de priviri

când triste, când zglobii

dă viața de-a dura.

 

Spiritul învechit,

ros de cariile vremii,

ne privează de savoarea liniștii sufletești

în zilele bete de fericire.

 

Unde merg oamenii să plângă

nefericiți,

neconsolați,

prizonieri ai orgoliului nebun?

 

Tăcerea-i un dar neprețuit,

oază de liniște care urcă

pe cărările șerpuite ale vieții;

mai întâi plânge ca pruncul

la lumina primei clipe de a fi,

apoi zâmbește soarelui,

știind că e de aur!

 

Stai pe pervazul timpului

și aripi de gând te poartă prin văi adânci;

urci muntele speranțelor

în căutarea sinelui

fără temeri sau îngrijorări.

Fata Morgana dansează!

Drum cu sens unic timpul nostru!

 

 

 

 

Încă mai sunt

 

Încă mai sunt

pe-acest pământ.

Tot mai respir,

tot mai admir

munți și câmpii!

Frumos de-ar fi!

*

Peste cel ce nu mai este

Praful uitării se-așază

Cu o lacrimă rară,

Un suspin

Și o fotografie într-un scrin!

*

Înflorește cu mult spor

Epoca hingherilor

Cu ceafa groasă.

Te vrăjesc, apoi te lasă

În a vremurilor plasă,

Chiar de nu avem trei vieți!

Nu-i bine, băieți!

*

Încă mai sunt

din carne și cuvânt,

fără mânie, fără ură,

cu iubire de făptură

în clipa cea luminoasă.

Unica viață este frumoasă!

*

Averea mea e viața mea.

Cu dragoste și încredere

pășesc prin ea.

Neștiutoare în lupta cu moartea,

să merg pe ghimpi n-aș vrea.

Nici pe întuneric.

Lumina mângâie sufletul puternic!

 

 

 

Suflet bolnav

unui poet drag

 

Corbi lacomi rotesc lin în jurul lui,

Miros de sânge ne-nchegat îi cheamă.

Șuieră vântul, frunzele zboară hai-hui.

Secundă cu secundă viața se destramă.

 

Durere grea-i pe sufletul bolnav,

Un gol imens în casa fără uși.

Nicio speranță în trupul lui firav,

Nicio lumină în ochii descompuși.

 

Plecată-i muza ce mângâia odată

Brațul puternic, privirea cutezătoare.

Nici mama, cu privirea ei curată,

Nu-l mai iubește, nu mai are loc sub

soare!

 

Scrisori de dragoste scris-a tot mereu.

Ceasul nu mai bate, timpu-i anost!

Cu versurile lui calde, de bun Elizeu,

Damele metaforei gratulate au fost!

 

Sufletul lui bolnav, suflet pierdut,

Cu versul de mână prin viață a mers.

Ura și răul bărbătește le-a vândut

Odată cu timpul searbăd din univers!

 

 

 

 

Ce vină…?

Ce vină ai tu, ce vină am eu

Că timpul e un derbedeu?!

Ne-aleargă prin lume mereu.

Pe drumul tău, pe drumul meu.

 

Ce vină am eu că vrei să vii

Pe drum de seară, printre vii,

Cu suflet mic, ca să învii

Emoții mari, dar prea târzii?

 

În ia mea de borangic,

Mirosind a grâu în spic

Când vine ploaia, pic cu pic,

Eu tot aștept un mândru voinic!

 

Ce vină am eu că timpul tău

Întârzie pe drum mereu?!

Leoaică eu și tu un leu,

Ne-om întâlni cândva,

De-o vrea Dumnezeu!