Casa melcului

 

Pășește cu grijă pe alee –

dacă nu ești atent, ai putea

să zdrobești casa melcului.

Nu te lăsa ademenit de

culorile grădinii după ploaie,

nu asculta sunetul picăturilor

căzând pe brusturi, pune piciorul

în locul potrivit, ca nu cumva

să zdrobești casa melcului.

Te vor striga: hai mai repede,

cât vrei să mai stăm după tine,

uite, aici deja se închide,

frumoasa ta iubită a devenit

nerăbdătoare, ești ultimul,

ultimul dintre ultimii, vino

odată, dar tu nu te lua după ei,

păstrează-ți atenția încordată,

ca nu cumva, din neglijență,

să zdrobești casa melcului…

 

 

 

 

Carpe diem

 

Am coborât… mirosea

a lavandă și a iasomie…

fluturi obezi

dansau în perechi

pe muzica lui Bach,

dincolo de stânci

fulgera în forma

literei egiptene Yodh,

lumina stelei Beta Leonis

mângâia spinările

centaurilor ascunși

în dantelăriile

recifelor de corali.

Carpe diem, am zis, apoi

am stat și am privit

cum ninge cu fulgi mari,

inocenți.

 

 

 

 

Gâtul sticlei

 

sparge, frumoaso, gâtul acestei sticle,

eu trebuie să beau ca să te pot iubi

și află că în tăioasele lui cioburi,

buzele pentru tine mi le voi răni.

 

sângele meu are venin de centaur,

când îți va pătrunde în piele vei urla,

plăcerii fără saț abandonându-te,

toți demonii iadului îi vei invoca.

 

n-ai decât să fii, mai apoi, o soție

desăvârșită, o mamă ideală,

acum însă hai, fărâmă gâtul sticlei,

acum, când nebunia dănțuie goală.

 

haide, frumoaso, deschide-te cu totul,

nicicând un al doilea prilej nu va mai fi

iubește-mă acum, cu dragostea-ntreagă,

și poate-n felul ăsta pacea vom găsi.

 

 

 

 

Necuprins

Undeva trebuie să fie ceva,

ziceam, răscolind cu bastonul

prin nisipul plajei, ceva care

să reprezinte rostul nisipului,

al mării care îl udă, al miilor

de scoici care-și lasă aici, în

fiecare an, sufletele…

ceva pentru care vin orbii

vară de vară să se plimbe

pe țărmul neînflorit și răscolesc

nisipul, sângele, cioburile albe

ale memoriei, căutând ceea ce

cu toții suntem învățați încă

de la început că nu poate fi

găsit nicăieri în necuprinsul

nisipurilor acestei lumi.

 

 

 

 

Nostalgia

 

Lumea pe care o cunosc eu este făcută

din zarzăre galbene și verzi, din scoici

strânse pe malul mării, din flori și fluturi

și cântece ale păsărilor coborâte din munți.

Mai sunt acolo ape subțiri pitite sub pălăriile

brusturilor, pietre în formă de măr cu sâmburii

de aur, frăguțe înșirate pe marginile potecilor

și o mulțime de locuri în care poți găsi zmei

feți frumoși și femei cu părul până la călcâie.

În lumea pe care o cunosc, miezul pâinii

e numai bun pentru făcut biluțe cu care

înnebunesc pisicile jucându-se, apa are gust

de vin de la curțile lui Aleodor Împărat

și se aude mereu vocea mamei, plină de veselie,

povestind întâmplări din lumea pe care

a cunoscut-o cândva, undeva…

 

 

 

 

Dar cui?

 

Dar cui îi poți vorbi despre

diminețile când vin caii de mare

să caute iarba fiarelor pitită

sub brusturii cu pălării rotitoare…

 

Ploaie de zumzete izbește atunci

în vitraliile stâncilor de sare

și cine mai poate rosti rugăciuni

către zeii cu aripi orbitoare…

 

Nu-i imposibil să ai noroc și

să nimerești când trec căprioare

dar vai, cui să-i spui despre asta,

cine-ntre vii îți va da crezare…

 

 

 

 

Florile carnivore

 

Era o masă de lemn încărcată cu

bucate alese, cu vinuri din cele care

nu-și găsesc starea în carafe

și flori aduse din Poiana Ascunsă.

 

Parcă eram și eu acolo, așezat,

cu coatele sprijinite în tăblie

și țigara fumegând între degete…

În stânga și în dreapta, prietenii

mei cei mai buni, vorbind despre

lucrurile importante cu adevărat,

pe care nimeni în afara noastră

nu le putea pricepe în nuanțele

lor cele mai subtile…

Noi nu vom muri niciodată, ziceau

suflând fumul înspre tavan, nouă

nu ni se poate întâmpla nimic rău,

și le dădeam dreptate… ciocneam

paharele și le goleam și din nou

le umpleam pentru că așa se face

prietenii stau împreună la

o masă și atunci, dintr-odată,

parcă mai era cineva lângă noi,

cineva pe care nu-l invitase nimeni,

care nu făcea decât să ne privească

atent, ca pe niște fluturi înhățați

de florile carnivore.