Sunt?

Îngenunchez

sub umbra fumului unei lumânări.

Cuvintele-mi curg

între malurile de carne

ale existenței efemere.

 

Sunt

o întrebare tatuată pe trupul clipei

ecoul unei incertitudini.

Mă îmbrățișează o friguroasă tăcere

la fiecare incertitudine.

Pe sub urmele șterse ale timpului

cine mai strânge esențele risipite ale ființei?

 

Sunt

un gând cu pleoapele închise

în orbitele nemiloase ale sfârșitului

într-un cerc nefiresc

între carne și … nimic.

Greutatea rămânerii

la marginea timpului

n-are limbaj

ci doar contur de cruce.

 

 

 

 

Absența

Nevăzutul se deschide în absență

ca regina nopții în absența luminii

ca lumina în absența întunericului.

 

Caut absența

să mă desprind de orice formă de viață

din jurul meu

de vocile care mă strigă

de cuvintele ascunse-n vânt

să fiu undeva …

unde tăcerea doarme adânc

iar pendulul orologiului

nu mai recunoaște secunda.

 

Umbra se va risipi

ca fumul unei lumânări stinse

urmele pașilor se vor pierde în valuri.

 

Doar liniște

un gând pierdut

neatins în mijlocul tăcerii

unde nimeni nu mă știe și nici nu mă va căuta

unde nimeni nu mă va plânge

să mă risipesc ca ceața într-o zi de vară

o iluzie într-un vis care dispare.

 

Vreau să îmbrățișez absența

din dorința de a mă întoarce la început

acolo unde liniștea este autentică

unde nevăzutul prinde forme

iar eu nu mai sunt.

 

 

 

 

 

Alegeri?

În fiecare clipă secunda îmi picură

greutatea alegerii

ascunsă în locuri nebănuite

deschizând noi sensuri giratorii

nesemnalizate

interconectate cu alte noi labirinturi

întrepătrunderi ce au loc

cu o viteză uluitoare.

 

Alegere sau determinare

oricum e dificil

apoi vine remușcarea alegerii

milioane de permutări posibile

cu rezultate diverse

cu suflete diferite care rănesc

sau iubesc

sau combină iubirea cu suferința.

 

Viața este ….

hazard sau liber arbitru

iluzii deșarte

amestec complex de stări

imprevizibile

continue.

 

Aleatoriu sau determinism

nu voi afla niciodată

dar întrebările picură necontenit

ca un ulei încins pe pielea unui sugar.

 

 

 

 

Măști

Când închid ochii

oamenii nu mai au chipuri

ci straturi de fețe

ca foile unei cepe

ce se desprind încet

și cad

una câte una

pe dușumeaua adevărului

ca niște păcate înnegrite și uscate.

 

Când închid ochii

aud trosnetul măștilor

care crapă sub greutatea

unei întrebări tăcute:

„Cine ești?”

Văd zâmbete sculptate în ceară

ochi pictați pe sticla rece

voci transfigurate.

Se uită la mine dar mi-e teamă

să le privesc

căci știu…

Nicio mască nu iartă!

Cel ce-i va cunoaște golul

va trebui să moară.

 

 

 

 

Focul

Simt cuvintele ascunse în oameni.

Întotdeauna le simt.

Îngropate în carnea lor tăcută

ca o lavă necontrolată

ca un urlet în flăcări.

Îmi topesc gândurile

iau forma pământului

ridat de fierbințeala ucigătoare.

Spune-mi, Eirene, de unde acest foc?

Ne naștem cu el?

Este în pumnul strâns al unui nou-născut?

Sau îl strângem în noi

picătură cu picătură

din palmele care ne-au lovit

din ușile închise în fața viselor

din nedreptățile care ne-au tatuat pielea

cu cicatrici invizibile?

Am învățat să mă apăr.

Nu lovesc înapoi.

E mult mai greu decât să ataci.

E greu să porți o sabie

care să nu taie prea adânc

să pășești prin război

fără să devii războinic

să sângerezi

dar să ai grijă să nu ucizi

să îți ții furia în palme

fără să o transformi în armă

să fii forțat să devii foc

dar să nu arzi.