Părăsire
De mine mă-ndurasem să mă las
la malul unei mări cu curcubeu,
când marea se ruga în locul meu
și-atâta moarte îmi ieșea pe nas.
Făcând apoi în ochii tăi popas,
dintr-înșii m-am întors ca să privesc
cupola de porfir împărătesc
sub care stam cu marea la taifas.
Și-așa, îndepărtându-mă de mine,
eram, din ce în ce mai tare, eu,
căci zilele mi se făceau puține
și tu rimai din ce în ce mai greu,
de parcă, părăsindu-Se pe Sine,
era pe moarte, iarăși, Dumnezeu.
Taifun
În ochiul smuls cu unghia din azur
și priponit cu sârmă de obraz,
văd marea cum se-ndoaie la macaz
când prind, subit, sub pleoapa ta contur.
Ca un taifun scăpat din balamuc,
așa și tu te năvălești la mine
și niciun stăvilar nu te mai ține
să vii chitit cu mările buluc.
Ci, rogu-te, mai dă-mi nițel răgaz
să-nchei acest sonet nenorocit,
că iar își iese ritmul din zăgaz
ca un talaz la țărmul ciufulit,
iar din terțină, cât a mai rămas,
mai e un vers, și ăla prăpădit.
De la avva Paisie Olaru
Era o vară ca-n pustia Schită,
pe când erau monahii ca la carte –
Paisie-al nostru se gătea de moarte,
cernându-și răsuflările prin sită.
- Nu plouă, avvo, apa e uscată,
veneau la dânsul frații a se plânge,
aceia ce, cu tinerețea-n sânge,
de moarte n-auziseră vreodată.
Le zise el cu-n glas ce-abia trecea,
pe bâjbâite, prin strecurătoare:
- Să ne rugăm, că Dumnezeu e mare
și are cer destul ca să ne dea,
și marea să ne-o pună la picioare.
Dar este s-o primească cineva?
………………………………………………
Ploua, de pretutindeni, în turburare
de parcă cerul se făcuse ciur,
ca un furtun scăpat de la tambur,
de înota și musca sub cicoare.
Cu fesul ud și poalele-nspumate,
intrau zburdând călugării la dânsul,
iar pe bătrân îl podidise plânsul,
cum sta zbicit pe patul lui de moarte.
— Ci, du-te tu, Părinte Gherasime,
(bătrânului suflarea i se taie)
și-adă-mi și mie un pahar de ploaie
să beau și să mă pocăiesc de mine,
că cine, oare, duse-n ceruri vestea
și ale cui sunt lacrimile-acestea?
Comentarii recente