Se cuvine să fie remarcată, chiar de la început, civilitatea exemplară în spiritul căreia masiva colecție de scrisori a fost pusă în circulație.

Masivul volum de corespondență (Scrisori. 1991–2002, Dionysos Verlag, Boppard, Germania, 2019, 588 pagini!), publicat de către poetul și medicul specializat în chirurgie maxilo-facială Christian Wilhelm Schenk reprezintă, pentru mine, o fericită regăsire în timp, însoțită de completarea unor lacune biografice cărora nu le prea dădeam de cap. Scrisesem, prin anii 1993-94, un lung și documentat studiu analitic intitulat „Umbra cuvintelor”. Experiența lui Christian W. Schenk, inclus în cele din urmă în sumarul volumului Xenograme (Ed. Cogito, 1997), la care, de altfel, câțiva corespondenți ai lui Schenk fac referire, unii binevoitor, alții sceptic sau chiar sarcastic (acuza principală fiind aceea a superficialității), însă textul cu pricina fusese cerut de către autor pentru editura sa germană, „publicat” ca atare în colecția de carte Phoenix și considerat de către unele site-uri de pe Internet ca fiind adevăratul meu debut editorial, înaintea „Grădinii magistrului Thomas” din 1995, deși toate eforturile mele de a vedea lucrarea copertată s-au soldat cu eșecuri. Nu e singura „enigmă” pe care colecția epistolară de acum o pune într-o lumină favorabilă, fiindcă, indiferent de câți corespondenți ar fi avut Schenk în diferitele etape ale creației sale (lista finală fiind impresionantă: Adrian Marino, Bartolomeu Anania, Mircea Zaciu, Ghe. Bulgăr, Emil Manu, Vasile Copilu-Cheatră, Mircea Petean, Ana Blandiana, Nicholas Catanoy, Ștefan Baciu, Radu G. Țeposu, Șt. Aug. Doinaș, George Vulturescu, Adrian Popescu, Gellu Dorian, Augustin Pop, Ioan Moldovan, George Astaloș etc.), niciunul dintre aceștia nu a cunoscut „dialogul” intrinsec care se stabilea între scrisori în intimitatea „laboratorului alchimic” din Kastellaun, unde adresantul, brașovean de origine, născut în 1951, a locuit înainte de a se stabili la Boppard. Se cuvine să fie remarcată, chiar de la început, civilitatea exemplară în spiritul că-reia masiva colecție de scrisori a fost pusă în circulație. Ele conțin, în mod inerent, și detalii intime, personale, fiind în general „croșetate” de către editor, pentru a nu leza retroactiv sensibilități sau orgolii. Au rămas câteva, menite să puncteze culoarea locală: tiradele, uneori insuportabile, umorale, dificil de îngurgitat, ale lui Nicholas Catanoy la adresa „meleagurilor triste, cu becisnici amărâți” ale „Neo Daciei” vizitate de către Schenk, populate, fără excepție, de indivizi famelici, imorali, împotriva cărora Catanoy lupta cu „arma cea mai eficace”, adică „lanțul WC-ului, lanțul cu care trag apa” (!), sau detaliile care vizează trecerea în eternitate a lui Vasile Copilu-Cheatră (protectorul lui Schenk de la Astra brașoveană), furnizate de către Maria, soția scriitorului. Din aceeași categorie de informații valorificabile de către istoricii literari mai fac parte detaliile de atelier ale lui Bartolomeu Anania, de pe vremea când lucra la diortosirea Bibliei (însoțite de invitațiile repetate de a-i călca pragul, chiar și fără preaviz, la Văratec și, ulterior, Cluj sau Nicula), seria funestă a lui Mircea Zaciu din primăvara și vara anului 1993 (fracturarea mâinii stângi la Cluj, în timp ce cobora pe Bisericii Ortodoxe, accidentul de mașină de la Timiș, concomitente cu un incendiu care mistuia subsolul casei de la Bonn, laolaltă cu cărțile adăpostite deja acolo), sau periplul basarabean, respectiv bucovinean (până la Vatra Dornei) al lui George Astaloș din primăvara anului 1997, când scriitorul arunca o – probabil „ultima” – privire proprietăților pe care le avusese în zonă, fără să și le revendice, desigur. Imprecațiile suburbane ale lui Catanoy, care arunca cu fiere împotriva „bazbuzucilor din jurul Carpaților” ori de câte ori apuca, proiectau o „lumină piezișă” și asupra destinului exemplar al lui Christian Schenk, pe care unii au puterea să îl aprecieze. „Ceea ce faci tu pentru poezia românească în Germania este inestimabil” – îi scrie Magda Cârneci, în timp ce, în ianuarie 1996, Ion Cristofor conchide: „Ceea ce faceți Dumneavoastră pentru cultura românească e un adevărat miracol.” Despre Schenk, aproape necunoscut până în 1990, când i se anulează oficial, de către Frontul Salvării Naționale, stigmatul de „dușman al poporului” (publicase, în ’86, un manifest împotriva sistematizărilor ordonate de către N. Ceaușescu și i se interzice intrarea în țară), scriu studii lungi, chiar preț de o carte, Ghe. Bulgăr și Emil Manu (în 1993), Ov. S. Crohmălniceanu (în ’92) și Eugen Simion (în ’93); antologia Streiflicht / Lumină piezișă, cu masive traduceri din poeții români contemporani, e însoțită de o tabletă generoasă, quasianalitică scrisă de către M. Zaciu – ceea ce nu e puțin.Schenk  e  corespondentul  pentru Germania al revistelor Poesis și Zburătorul, publică despre „limbajul poeziei și bilingvism” în Caiete critice, dă o sumedenie de interviuri, frecventează reuniunile științifice ale Uniunii Scriitorilor (pe vremea când se mai organizau…), traduce, la editura familiei (fosta soție, doamna Simona Reicherts-Schenk, s-a specializat în cultura română, a lucrat cu Klaus Heitmann la Heidelberg și cu Paul Miron la Freiburg, publicând, în 1994, o incitantă carte despre motivul Meșterului Manole în literatura română), o mulțime de poeți români contemporani (George Vulturescu, Ana Blandiana, Ion Caraion, Dorin Popa, Cassian Maria Spiridon, Aura Christi, V. Vosganian etc.) alături de clasici (M. Eminescu, Bacovia etc.). E onorat, în țară, cu distincții importante (Cetățean de onoare al municipiului Cluj-Napoca, 2000; distincție prezidențială eminesciană în același an; Cavaler al Ordinului Danubian, Galați, 2006 etc.), dar poate că nicio diplomă nu reflectă mai bine personalitatea sa ca distincția Cum Amicitiae, primită de la Muzeul Literaturii Române din Iași, tot în 2006. Au avut dreptate amfitrionii de acolo: Schenk e, înainte de toate, un prieten. Altruist, dezinteresat, eficace, care se ține de cuvânt. Și fim realiști și obiectivi: a făcut, de unul singur, mai mult pentru cunoașterea literaturii române în străinătate decât întregul Aktionsgruppe Banat la un loc!

Prima parte a scrisorilor (până în vara lui 1994) acoperă tribulațiile pregătirii celei mai extinse antologii de poezie românească contemporană publicată vreodată în Germania, Streiflicht, în sumarul căreia au încăput 81 de autori. Corespondența reflectă fidel „chinurile facerii”: neasumându-și omnisciența sau capcanele dintotdeauna prezente ale camarilismului, Schenk pune în circulație un vast set de scrisori, trimise de multe ori necunoscuților, cerând ajutor în selectarea grupajelor și a autorilor. Unii îi răspund, alții îl ignoră. Mulți poeți condiționează intrarea în volum de epurarea unor proximități nedorite. Alții bagă strâmbe, își „faultează” colegii de breaslă, sau „pun pile”, ca M. Zaciu, atunci când îl introduce în selecție pe total necunoscutul (pe atunci, în ’94) Radu Afrim. Atacurile colaterale nu întârzie să apară: Schenk e „securizat” de A. Păunescu și E. Barbu și „fălit” zgomotos de către Vadim Tudor în iunie ’95, deși acesta se strecurase în câteva fotografii „oficiale” făcute la Cotroceni, pentru a le publica ulterior în România Mare. N. Manolescu îi „retrage stima”, Al. Cistelecan suspectează activitatea sa, în postfața la Semne, grații și simboluri (1995), de supralicitare, în timp ce germanistul Ioan Muslea îl atacă în Vatra spre sfârșitul anului 1999, pe motive din rândul editorilor – frustrarea concurențială nu este exclusă. „Colegii” din afara României așteaptă „la cotitură” și ei, denunțând ca inadecvată voința unui expatriat de a-și găsi o identitate în literatura română și de a o servi altruist, cu toată generozitatea de care dispune (inclusiv de ordin financiar, Streiflicht fiind scoasă, ca și celelalte volume, din banii familiei).

Om sincer, dar hipersensibil, Schenk suferă ca un câine pentru acuzele care i se aduc, încercând să-și oblojească rănile nemeritate prin diseminare, adică împărtășindu-le celorlalți. Unele secțiuni ale volumului de corespondenți sunt calme, așezate, pe când altele (de pildă, cele legate de atacul lui Muslea) sunt de un dramatism ieșit din comun. Ele probează, însă, caracterul de singularitate al operei de construcție pe care i-o datorăm lui Christian W. Schenk, fiindcă (și fim sinceri…), afară de vocație și de conștiința lucrului care trebuie să fie dus până la capăt, nimic nu-l obliga pe poetul și medicul strămutat în Germania să continue. E stabil, are notorietate profesională, o casă în care se perindă, rând pe rând, o sumedenie de nume mari (inclusiv actorul Radu Beligan), așadar, el merita orice altceva decât să devină paratrăsnetul metehnelor și tertipurilor autohtone, sau containerul în care se adună febril otrava anti-românească a exilaților, care au plecat din țară cu orgoliul semeț de a se impune și n-au izbutit să o facă.

Volumul de corespondență al lui Schenk este aidoma hârtiei de turnesol: un test retroactiv al psihologiei oscilante cu care funcționează un corp profesional în momentul în care i se oferă un stimul neechivoc, adică i se întinde o mână sinceră, generoasă. În mod instinctiv, majoritatea celor solicitați caută „dedesubturile”; devin suspicioși, îl suspectează pe ofertant de cine știe ce cabale oculte, activează subconștient prezumția secretomaniei insidioase, a pericolului. Viața literară românească e funciar nevrotică; însă mai nevrotici decât cei din interior nu sunt decât „mlădițele” plecate să crească în altă parte. Dacă – așa cum spunea Ion Cristofor – există un „miracol” numit Chr.W. Schenk, acesta ar putea fi definit prin rezistența la levantinismul coroziv al celor din jur prin tenacitate. Scrisorile invită la o introspecție personală și colectivă: mă îndoiesc că unii o vor întreprinde, preferând să le ignore. Ceilalți față de care e dată prietenie: iată că mai există și așa ceva pe meleagurile noastre tulburi, carpato-danubiano-transilvănene…