Se privea în toate oglinzile pe care le întâlnea, dar și în vitrinele magazinelor, în geamurile tramvaielor, în bălțile formate după ploaie, în luciul mobilei, chiar și în clanțele metalice. Nu, nu era narcisism, ci o nevoie instinctivă de confirmare: aceea că încă există în clipa aceea, că trupul ei se mai aliniază realității, că imaginea nu i-a fost încă ștearsă de pe suprafața lumii. Că timpul, acel inamic nevăzut, n-a reușit încă s-o rănească în mod vizibil. Era, poate, singura formă de rugăciune pe care o mai practica: să se regăsească întreagă ori de câte ori se privește. În fiecare reflexie, căuta dovada că mai poate ieși pe stradă cu un fel de seninătate, chiar cu o rămășiță de mândrie. Pentru că timpul… oh, timpul! i se părea cel mai primejdios dintre dușmani. Nu omul, suferința sau boala, ci el, acel devorator crud care mușcă din tot ceea ce iubești, din tot ceea ce ești. Îl blama în sinea ei pentru tot ce aveau să îndure oamenii pe măsură ce îmbătrânesc: pentru ofilirea frumuseții, subțierea oaselor, distrugerea articulațiilor, aritmii, pierderea dinților, scăderea acuității vizuale și auditive. Pentru tot. Da, el, nenorocitul, necruțătorul timp. Și totuși, când se gândea că în copilărie nu făcuse altceva decât să-l aștepte să treacă, o cuprindea tristețea. Așteptase mereu trecerea timpului, ca pe un tren întârziat. Își dorea să treacă mai repede, ca să vină vacanța. Să treacă mai repede, ca să vină Moș Crăciun. Să treacă mai repede, ca să ajungă la liceu. Să treacă, să treacă… timpul trebuia, pe atunci, să se grăbească. Așa învățase de mică: că viitorul e mai bun decât prezentul, că timpul e precum o scară pe care urci. Dar acum, la vârsta când scările duc mai degrabă în jos, ar fi vrut să-l sechestreze, să-l imobilizeze, să-l supună. Să-l lege de mâini și de picioare, să-l facă să-și ceară iertare. Câteodată, în imaginația ei, se lupta cu el la fel cum s-ar fi luptat un cavaler medieval, cu spada ridicată, fără să știe că ar fi fost un fel de Don Quijote în lupta cu cu morile de vânt. Îl provoca, îl hulea, voia să-l rănească, să îl oblige să dea înapoi. Dar timpul, insensibil, trecea mai departe nepăsător, grăbit, netulburat de zbaterile ei.

Într-o dimineață, a observat că nu se mai oglindește în vitrinele magazinelor, în bălți, în luciul mobilierului. Era ca și cum oglinzile lumii dispăreau pe rând, una câte una. A privit în jur, neliniștită. A simțit un gol, o ruptură, ca și cum s-ar fi șters de pe un diapozitiv vechi. A ridicat privirea spre cer, căutând acolo o urmă din sine. Pe cer, ca pe un ecran uriaș, i s-a arătat lumea răsturnată. Oamenii treceau pe străzi cu capul în jos, mașinile se mișcau cu roțile în sus, animalele toate, la fel ca oamenii, cu capul în jos. Chiar și păsările zburau cu spatele, iar copacii își înfigeau crengile în pământ și rădăcinile în cer. Era o lume care continua să se miște, frenetic, doar că de-a-ndoaselea.

Doar ea nu se vedea nicăieri. S-a căutat cu înfrigurare în cerul răsturnat, în apă, în sticla ferestrelor, dar imaginea ei nu mai era nicăieri. Și atunci, pentru prima oară, a înțeles un adevăr crud: că nu timpul îi furase frumusețea, ci ea însăși se pierduse, încet, pe nesimțite, odată cu fiecare clipă pe care o urâse și-o dorise deopotrivă. Timpul nu o trădase, ci o oglindise, pur și simplu, așa cum era.

2.

Dimineața următoare s-a trezit cu o tăcere ciudată în cameră. O lumină albicioasă se rostogolea pe pereți. A mers la fereastră și, din reflex, s-a uitat în geam, acolo unde, de obicei, își căuta chipul cu o mișcare automată, aproape corporală, la fel ca respirația. Dar acum nu-și mai vedea reflexia în sticlă. Lumea de afară continua încă, grăbită, fără niciun semn că ar fi observat dispariția unei ființe din oglinzi. Și-a atins fața cu ambele palme, căutându-și contururile. „Sunt aici”, și-a spus, „sunt aici.” Își simțea pielea caldă, ca pe o dovadă că încă există. Era un sentiment straniu, un amestec de panică și ușurare. A mers în baie, a făcut un duș fierbinte. Când a terminat, s-a privit în oglindă. Oglinda aceea, ușor aburită, o ignora și ea. Obiectele, însă, se reflectau, la fel ca și înainte: paharul cu periuțe, săpunul, prosopul, chiar și aburul. Totul, mai puțin ea. Pentru o clipă, a vrut să strige, dar i s-a părut că strigătul ei s-ar fi întors gol, fără ecou, așa cum se întoarce o rugăciune prea târzie. S-a așezat pe marginea căzii și a zâmbit fără motiv. „Poate că așa arată libertatea, să nu-ți mai vezi imaginea. Poate că, oricum, e o imagine subiectivă. Ne vedem așa cum ne simțim, conform stării noastre de spirit de la momentul acela. Poate că adevărata noastră imagine o văd doar ceilalți. S-a îmbrăcat și-a ieșit pe stradă. Orașul fremăta. Un murmur surd de voci amestecate, claxoane, huruitul tramvaiului, lătratul unui câine, o sirenă în depărtare. Totul părea să funcționeze la parametri firești. A trecut pe lângă o vitrină mare, apoi pe lângă alta. Lumea întreagă se oglindea, doar ea nu. A avut brusc senzația că toate suprafețele lucioase au semnat un pact în secret. Și atunci a observat ceva înspăimântător: că fără imagine, nu o mai priveau nici oamenii. Trecea printre ei ca printr-o apă. Nimeni nu întorcea capul, nimeni nu-i atingea umărul din greșeală. Era ca și cum însuși aerul o evită. A mers așa ore întregi, prin magazine, parcuri, străzi laterale. În fiecare suprafață lucioasă căuta o dovadă: măcar o umbră, o mișcare, o pată. Dar nu i se arăta nimic. Începea să creadă că poate nici vocea ei nu s-ar mai auzi dacă ar încerca s-o folosească. Că dispăruse cu totul din lume, deși era vie.

Spre seară, a intrat într-o cafenea. Nimeni nu a reacționat, nu a întors capul, nu a schițat vreun gest. A cerut un ceai, dar barmanul nici măcar nu a privit înspre ea. Pe un perete, o oglindă mare reflecta mesele, oamenii, scaunele, dar nu și pe ea. A privit lung, până când i s-au umezit ochii. „Așadar, pentru ei nu mai exist”, și-a spus. S-a plimbat printre mese, s-a așezat la una, a trântit un pahar gol pe podea, a răsturnat un scaun, dar tot ce s-a întâmplat a fost ca barmanul să vină să ridice scaunul și să strângă cioburile.

A părăsit cafeneaua. Pe drum, începuse să simtă un fel de ușurare. Absența imaginii îi lua o povară de pe umeri. Nu mai trebuia să se vadă tânără, frumoasă, demnă. Nu mai trebuia să-și negocieze bătrânețea cu oglinda. Nu mai trebuia să se convingă că există. Era liberă. Când a ajuns acasă, s-a așezat pe un scaun, lângă fereastră, și a rămas acolo, în semiîntuneric. Lumea se răsturna din nou pe cer, dar acum nu mai căuta să se vadă. Știa că nu mai e acolo. Privea doar furnicarul uman, curgerea mașinilor, umbrele lungi. Timpul trecea, același dușman vechi, dar ea nu se mai opunea. Îi venea în minte gândul că poate timpul fusese oglinda ei cea mai loială, cea care îi arătase mereu adevărul, doar că ea îl refuzase. A înțeles, în tăcerea aceea densă, că existența fiecăruia nu depinde sau nu ar trebui să depindă de imagine. Că a te vedea sau a fi văzut nu înseamnă a fi, a exista. Că oglinzile nu fac altceva decât să reflecte o clipă, iar timpul, adevăratul timp, e în interiorul fiecăruia. A închis ochii. Și, pentru prima oară, și-a simțit ființa în toată plenitudinea ei. Când i-a deschis din nou, a văzut în sticla ferestrei o urmă palidă, aproape invizibilă: conturul unei femei care părea că zâmbește. Nu era ea. Sau poate că da. Poate era chiar imaginea timpului însuși, cel care îi oferise, în sfârșit, posibilitatea reconcilierii cu sine.

Epilog

Femeia stătea nemișcată, cu fruntea lipită de geam. Privea marea de întuneric în care luminițe minuscule, aidoma unor licurici, sclipeau în depărtare. Și atunci, de undeva din miezul acelei tăceri a auzit o voce. Era o voce calmă, netedă, o voce care părea să vină din toate direcțiile și din niciuna.

  • De ce m-ai urât atâta vreme?

Ea a tresărit, dar a știut apoi cui aparținea.

  • Pentru că iei totul, a spus în cele din urmă.
  • Nu iau nimic, i-a răspuns Timpul. Doar fac mici modificări esențiale. Așa funcționez. Mulți mă contestă, mă urăsc. Dar nu uita că, orice ai simți că pierzi pe drumul vieții, vine cu un câștig.
  • Un câștig? E o N-am câștigat nimic, din contră, m-am pierdut definitiv.
  • Încă nu conștientizezi, e de înțeles. Dar gândește-te la libertatea pe care o dobândești, la înțelepciune…dar mai ales la libertatea de a fi ce vrei, când vrei, fără a da explicații.

Ea a tăcut. Se gândea la anii care trecuseră, la toate chipurile care se topeau încet în uitare, la vitrinele care nu o mai oglindeau.

  • Bine, să admitem că e adevărat. Deja acum mă simt mai liberă. Dar aș avea o întrebare. De ce ne iei frumusețea?
  • Pentru că e cea mai fragilă, a răspuns Timpul. Oamenii cred că ea îi ține Dar nu frumusețea vă ține, ci tocmai trecerea ei.
  • Ciudat, a răspuns Și moartea?
  • Moartea…din fericire nu e și sfârșitul meu, e doar un nou început pentru fiecare
  • Și…acolo mai curge timpul? O să trebuiască să trec iar prin toate etapele astea?
  • Din fericire Vei avea veșnicia.
  • Bine, mulțumesc pentru lecție. Dar spune-mi, de ce m-ai făcut să aștept toată viața, în loc să mă bucur de timpul meu?
  • Pentru că doar așa poți învăța ce este timpul. Atunci când îl ai, îl risipești. Doar într-o etapă târzie a vieții, așa cum ești și tu, începi să-i cunoști valoarea.

Ea a zâmbit ușor.

  • Și acum? Ce mai e de știut?
  • Nimic, a spus vocea. Doar să mă lași să te conduc până la capăt, acolo unde n-am să mai curg eu, ci tu.

Femeia a rămas privind în geam. În depărtare, orașul pulsa ca o inimă uriașă. A închis ochii și a simțit cum timpul se așază în ea, blând, ca o pătură caldă. Nu-l mai ura. Nici nu-l mai iubea. A înțeles că timpul nu o despărțise niciodată de sine, ci doar o învățase să se caute dincolo dincolo de reflexii, dincolo de frica de a îmbătrâni și a-și pierde frumusețea. A zâmbit, iar zâmbetul i s-a topit în întuneric, ca o luminiță ce se stinge. Pe un perete, ceasul bătea rar, liniștit, ca un animal care respiră adânc. Iar în bătaia aceea, blândă și egală, se auzea, parcă, ritmul inimii ei.

Sfârșit