Cuvânt însetat de tăcere

 

Iar se-nvârte cerul

ca atunci când i-e sete

de trăsnet

ca atunci când nu trebuie

să pleci

dar în plecare rămâi

cum i-e sete cuvântului meu

de tăcerea dintâi

 

 

 

 

Fiecare stea își găsește moartea

Dorul se trage spre Absolut

nu lucrează cu jumătăţi de măsură

aut Caesar aut nihil

când stelele stau să vină

nici înger nici demon

nu le mai mișcă

din albia lor de lumină

apoi cad toate deodată

încrâncenând universul

ca înainte de facerea lumii

ca rărunchii femeii ce naște

ca rima ce-și caută versu

l Când se declașează explozia

nu mai doare pe nimeni nimic

fiecare stea își găsește moartea

în ce a iubit

și-și lasă chipul luminii

ascuns

și în pulbere răsucit

 

 

 

 

Singurul dincolo

 

Orice ușă e frumoasă

pentru că pe ea poate

dorul să intre și să iasă

frumuseţea ei va dura

îndeajuns

cât pătrunsul să se sature

de nepătruns

Purtăm ușa cu noi

ca pe o relicvă

săraci pelerini pe drumuri

străine

ușa e singurul dincolo

care ne trebuie

pentru a muri și a învia

cum se cuvine

 

 

 

Ca o lumină lină

 

Luna se înalţă

peste peștera

ca o lumină lină a sfintei slave

peste credinciosul îngenunchiat

în rugă

ea nu știe peste ce trece

cum nu știe el că-i îngenunchiat

în deșertul cu ape bolnave

ce mâine nici n-au să mai curgă

 

Atunci ai să muţi munţii d

in loc

ca Maria Egipteanca

cea izbăvită de stricăciune

când te rogi

dar nu mai știi unde ești

și ce faci

căci deja ai devenit

rugăciune

 

 

 

 

 

Ne trebuie o Egipteancă

 

Ne trebuie o Egipteancă

la fiecare

așa cum îi trebuie

călătorulu

un semnal de plecare

un semnal sau poate

o stea

ce știe un singur drum

acela spre Betleemul Iudeii

locul unde cade cerul

pe pământ

de înfloresc

fără să fi fost semănaţi

stânjeneii

Ne trebuie o Marie

o Egipteancă la fiecare

să ne conducă

din partea în care-am murit

în partea unde

nu se mai moare

 

 

 

 

Orb, așa scriu

 

Scriu din inima scrisului

de-acolo de unde vine

Cuvântul

e-atâta lumină acolo

că nu se vede nimic

știu că nu știu

mi se strigă

de către cei cu șase aripi

păstrători ai tainei

ca Nathanael

cel fără de șiretlic

repet cuvântul

parcă-l știu și parcă

se pare că l-am auzit

dar nu și înţeles

acum văd ce înseamnă

diferenţa

între a fi cu adevărat

și a te crede ales

 

Scriu ca semn de comuniune

când așez cuvintele pe hârtie

nu sunt singur

am literele, spaţiul, vocalele

adâncul

la nevoie

paharnicul ce umple pocalele

te am pe tine care citești

chiar dacă niciodată nu-ţi va cădea

această carte

în mâini

poate îţi va cădea din mâini

de la primul poem

de obicei acela orbește

și apoi

dacă citești

așa citești

orb

ca și mine când scriu

în veacul acesta irosit

și pustiu

 

Orb

așa scriu

ca o prăpastie

infinită

șuvoiul de lumină îl sorb

când îl simt lângă mine

cum mă umple și mă doare

ca atunci când vântul pustiei

îmi smulge capacul

sicriului

în care călătoresc

spre soare–răsare