UMBRE – GAVRIL IOSIF SINAI

Părăsește șoseaua îndreptându-se spre pădure. Crengile stejarilor, înveșmântate cu frunze sănătoase de un verde închis, par a fi un zid de fortificație care-și protejează propriile umbre, iar în partea de jos găsește intrarea prin care pătrunde dincolo, cu sentimentul că este înghițit de verdele lacom. Bicicleta o rezemă de tulpina subțire a unui fag tânăr; admiră cupola pădurii formată de coroanele copacilor prin care pătrund firicele de lumină ca niște săgeți în solul moale, iar umbrele stau nemișcate, lăsând răcoarea să-i cuprindă trupul. Din loc în loc smocuri de iarbă verde, ieșite printre frunzele căzute toamna trecută. Se simte bine aici! Chiar dacă șoseaua nu este la o distanță mare, zgomotul căruțelor și al mașinilor, care trec destul de rar, se aude înfundat, ceea ce îi dă sentimentul depărtării de ceea ce nu este dorit acum: ochii și urechile care nu-i aparțin.

Horea se așeză pe o buturugă, respiră adânc, își întoarce privirea într-o parte și alta în adâncul tainic al pădurii: „aici nu mă vede nici nu mă aude nimeni!” Se întoarce la bicicletă, deschide geanta, scoate un caiet, un pix și se întoarce la ciotul gros al fagului bătrân, trântit la pământ de vreo furtună năprasnică. Acum e liniște deplină! Doar păsărelele, prin crengile copacilor dialoghează neîncetat. „Ce fericite sunt! Pot spune cu voce tare ce au de spus! Dacă gândesc, spun ce gândesc. Dacă nu au gând, spun ce simt. Sunt libere!” Prin mintea lui Horea răsună vocea crainicului de la „Europa Liberă”, post de radio pe care îl ascultă din când în când. Știe că regimul comunist pedepsește pe cei care ascultă și vorbesc despre acest post de radio sau împărtășesc cele auzite. Știe că regimul minte când îi asigură pe români de făurirea unor mărețe planuri și viitorul strălucit adus de Partidul Comunist, deoarece realitatea pe care o trăiește dovedește contrariul!

„Nu e un drum spre cele mai înalte culmi, e un drum spre cele mai adânci abisuri”. Horea a aflat de existența unor români din afara țării, care vorbesc, scriu și acționează împotriva regimului comunist. Ba chiar în țară sunt oameni curajoși care au luat atitudine față de politica mârșavă a lui Ceaușescu. „M-am săturat de chipul lui afișat peste tot: în clase, în cancelarie, în direcțiune, în birouri, pe prima pagină a ziarelor și revistelor, peste tot, e un dumnezeu fabricat! Pe marginea șoselelor sunt puse pancarte cu diferite citate din cuvântările tovarășului, celui mai iubit fiu al poporului. De parcă mama ar trebui să-l iubească pe el, nu pe mine!” Îl cuprind fiorii mâniei și sentimentul neputinței, simte o căldură înăbușitoare în corp, își rotește privirea, înghite sec, își strânge buzele și izbucnește… în mintea sa: „Pleacă Ceaușescule! Jos comunismul! Dispari ciuma roșie!” Parcă a fost o explozie! Fața i se aprinse, stropi de sudoare au apărut pe frunte iar caietul se mototoli sub mâna încordată. Îl deschide și scrie grăbit. Gândurile încătușate au evadat în câteva rânduri. Citește și recitește ce a scris! „Sunt cuvintele unui anticomunist. Îmi place cum sună: anti-comunist! Și chiar îmi place să fiu anticomunist!” Ridică fruntea, privește împrejur. Rupe foaia cu rândurile scrise și o așază pe buturugă. „Dacă o găsește pădurarul, sau un om oarecare?!” Privește în jur, apoi foaia de hârtie. „Măcar să se știe că nu gândim toți la fel!”

Horea se îndepărtă cu greu de buturuga pe care a lăsat mesajul scris! Privește înapoi. „Asta-i Epoca de aur!” În pădure, pe o buturugă, o foaie de hârtie și gândurile unui adolescent din R.S.R. Iese la șosea. Un tractor cu remorca încărcată, înclinată mult în partea dreaptă, trece chinuit spre curtea CAP-ului, fumul negru zvârcolindu-se ca un șarpe are un miros înțepător. Pedalează ușor în urma lui. Nu după multe zile, într-o duminică, Horea se afla cu prietenii săi, Nicu și Eric, plimbându-se pe ulițele satului. Eric este un băiat de la oraș care își petrece vacanțele în satul bunicilor. Locul ideal pentru a-și desfășura aventura, ologită în cartierele betonate și la cozile pentru carne sau lapte, unde îl obligă mama lui să stea cuminte până fuge ea să facă nu știu ce în altă parte. Nicu și Horea sunt fiii satului, băieți plini de energie, numai că la ei în sat asta se consideră „fără astâmpăr”, astfel, uneori, ei devin în gura sătenilor: „împielițați” sau „bagabonzi”. Cunosc toate grădinile Ilimbavului, unde se găsesc merele și perele cele mai gustoase, știu exact unde sunt punctele slabe ale gardurilor. Iar cuiburile ciorilor și ale țărcilor nu au scăpat privirii lor vigilente; de când erau „țânci” se luau la întrecere, cine strânge mai multe ouă, cine găsește mai mulți pui. Acum sunt adolescenți! Privesc cu superioritate găștile celor mici, dându-le sfaturi, deconspirând secretele ulițelor și altele.

Astăzi nu au plănuit nimic. Tinerii satului sunt la terenul de fotbal. Acolo se întâlnesc în fiecare duminică și în zilele de sărbătoare după ieșirea de la biserică. Unii joacă fotbal, nu de puține ori cu multe faulturi! Alții, pe marginea terenului, la umbra prunilor „bat cărțile”, douăzecișiu- na este cel mai practicat joc de cărți, iar „maestrul” acestei îndeletniciri este Mihai. Patima acestora concură cu a celor din terenul de fotbal. Unii pun atâta „suflet” în jocul de cărți încât atunci când „pierd” se roșesc la față, izbucnesc în lamentări, „băi, ce prost am fost, puteam să…!”, sau strigă iritați, „uaiii…, nu mai joc, nu-i corect!” Alteori, se ridică cu lacrimi în ochi, gesticulează sau bombănesc ceva neînțeles, îndepărtându-se de grupul așezat în cerc și devin instantaneu spectatori ai partidei de fotbal, comentând aprinși, o pasă sau alte mișcări ale celor din teren.Dar astăzi, Horea, Nicu și Eric nu au vrut să meargă la teren, așa au hotărât toți trei.

• Nu am chef de niciun joc, zice Eric, gesticulând cu mâna în semn de respingere
• Nici eu, se grăbi Horea să adauge.
• Atunci, nici eu, spuse Nicu ridicând din umeri.
• Ce facem? întreabă Horea.
• Ne plimbăm…! răspunseră ceilalți doi.

Cu pași rari, având privirile mai mult în pământ, mâinile adâncite în buzunare, cei trei hoinăresc pe ulițele satului. Dau „bună zâua” oamenilor pe care îi întâlnesc, celor care șed la poartă pe bănci sau pe marginea șanțului palavragind. Unii curioși îi întreabă: „da voi nu mergeți la teren?” „Astăzi nu!”, răspund ei, uneori încurcați de interlocutorul care nu se lasă convins de răspunsul scurt. Tușa Măria lu’ Moașii comentează acid: „da mergeți mă copii acolo unde sunt copiii, că doar n-ați fi bătrâni cu junghiuri ca noi?!” Băieții zâmbesc forțat, „n-avem junghiuri tușa Mărie, dar nici chef să mergem la teren!” În urmă, vocile sătenilor se amestecă zgomotos, frânturi de vorbe risipindu-se prin văzduh. Tânăra generație, în viziunea celor mai în vârstă, era „cherdută în spațiu”, „nu știu ce vor”, concluzia este categorică, „îs departe de ce-am fost noi…, departe, ho ho!”; iar frământarea existențială rămâne, ce se va alege de lumea asta?!” Și tot așa până în ulița Joseni la intrarea în curtea CAP-ului din capătul satului. Aici, din ograda lui nenea Oanea răsună muzica populară, voci de petrecăreți și voie bună; câte un chiuit de femeie, urmat de râsete,„călcate-ar mă Sande, stai locului, șî nu mai vorghi așa!” Sandu și Oanea sunt ciurdari la CAP-ul din Ilimbav, ei îngrijesc ciurda de vaci sterpe, fie vară, fie iarnă. Dacă astăzi sunt amândoi în sat, înseamnă că sus, în pășunea Făgețel, vacile sunt păzite de copiii lor, spre disperarea inginerului și brigadierului de la „colhoz”. Obișnuiesc asemenea escapade în zile de sărbătoare sau duminica. Tocmai când cei trei se întorc să-și continue drumul spre sat, din ograda cu zgomote și veselie iese în portiță nenea Oanea, îmbrăcat cu o cămașă albă și pantaloni șifonați dar curați, capul aproape chel cu puținul păr alb ridicat ca niște țepi amenințători:

• Ooo, bună zâua la ficiori”! strigă cu vocea pițigăiată.
• Bună, nene Oanea!

Trece podețul peste șanț și se oprește în mijlocul drumului, vizibil amețit de aburii lui Bachus. Gesticulează cu brațele, își drege gâtul, un zâmbet în colțul gurii și e gata pentru un discurs:

• .., io sunt de aici, am grijă de vaci… eu le scot gunoiul, le pun în iesle cel mai bun fân… dar nu e mai bun ca ăsta… când e mucegăit… io i-am zâs la inginer… dar Hordobeț nu mă lasă…, saliva îi curge de pe buze și nenea Oanea o șterge cu dosul palmei. Ooo, – continuă el – pretinul meu Hordobeț… io i-am spus, cei mai bun la vacile mele, io le grijesc… Hordobeț, brigadier, șeful meu mă copii! Ridică mâinile în timp ce vorbește, doi pași în stânga alți trei în dreapta, se apleacă, se ridică aruncând mâinile în aer, grimasele de pe față se succed cu repeziciune, sugerând când tristețe, când bucurie. Tinerii îl privesc înmărmuriți! Ar fi zâmbit, dar dacă îl enervează?! Ar fi zis ceva, dar ce?! Așa că-l privesc ca pe un orator extaziat, așteptând încheierea.

• Voi – și întinde mâna cu degetele noduroase spre tineri – sunteți .., dar vacile – își schimbă direcția mâinii spre hotarul Făgețel – vacile ceapeului sunt ale mele, io le dau de mâncare… și pretinul meu Hordobeț… io i-am spus… i-am spus…! Se oprește brusc, trece podețul spre portiță, se întoarce spre băieți, zâmbește și strigă:
• Hai măăă…! Îi salută și dispare în ograda unde muzica populară se amestecă cu strigăte și fluierături.

În dreptul bisericii Horea ridică privirea spre turla acesteia, pe coamă, doi porumbei își plimbă ciocurile pe sub aripi, instantaneu întorc capetele spre cei trei, apoi indiferenți reiau mișcarea prin voalul de pene.

• Mai ai porumbei? îl întreabă pe Nicu
• Câteva perechi, le văd pe vârful șurii în fiecare zi. Dar tata este supărat că-i fac mizerie în arie și pe fân.
• Poate ăștia sunt ai tăi! arată Horea cu privirea spre turla bisericii.

Se opresc și privesc în sus.

• Poate! răspunde Nicu zâmbind.
• Sunt ai lui Doamne-Doamne, intervine Eric. Asta ar nemulțumi-o pe diriga mea. Mă ‘nebunește cu omul evoluat din maimuță, că religia e un .. prostiile ei! Horea își aminti că ascultase, nu cu mult timp în urmă, la radio „Europa Liberă” un intelectual român, plecat din țară, care vorbea despre Dumnezeu și valori creștine care stau la temelia lumii libere. „Dar nu comuniste”! Atunci se oprește brusc, se apropie de cei doi prieteni, își pune brațele după capetele lor, se apleacă și zice:

• Am auzit pe cineva vorbind tare frumos despre existența lui Dumnezeu; nu era popă! Un om deștept! La noi în țară, ăștia care ne conduc îi fac pe profesori să ne învețe că Dumnezeu nu există, că numai proștii merg la biserică. Comuniști nenorociți! Nimeni nu le poate zice nimic?

Nicu se retrage un pas în spate, privește în jur:

• Mă, ai grijă ce zici! Ai auzit că securiștii îi adună pe toți ăia care zic de rău despre Ceaușescu și comuniști! Îmi spunea tata că la nu știu care alimentară din Sibiu, oamenii stăteau la coadă pentru că se băgase unt, iar unul din rând o zis că vremurile pe care le trăim sunt grele, numaidecât cineva i-o arătat o hârtie, l-o luat de braț și i-o zis, „tu vii cu mine!” Nu-i de joacă mă Horea, mai bine nu mai zi așa chestii, că cine știe! Crezi că la noi în sat nu sunt papagali?!
• Lasă că nu ne aude nimeni! N-or ajunge securiștii în Ilimbav! Dar ceva am putea face.
• Ce?! întrebă Eric cu glas șoptit.
• Să împrăștiem manifeste! Le scriem, și într-o noapte…!
• Uai, ce gânduri ai! Nicu se apropie de urechea lui Horea. Și dacă ne prind?
• Facem în așa fel ca să nu ne prindă!

Deseară mergem la mine și vorbim. Grupul tinerilor se îndreaptă spre Ulița Mică, trec „Podul Țiganului” și se așază pe banca de la poarta casei lui Nicu; încep a povesti despre una, despre alta. Eric povestește cu însuflețire despre școală, despre gașca lui din cartier, dar și despre plictisul de la oraș, înainte de vacanță. Se ridică de pe bancă, gesticulează, își mișcă picioarele și mâinile haotic, ochii trepidant se dilată, se strâng, buzele cu mișcări rapide se întind, se adună lăsând să scape printre ele sunete articulate sau simple icniri ale unor sentimente, apoi, dintr-o dată trupul se domolește, mișcările capului într-o parte și alta însoțite de grimasa feței dau greutate poveștii sale, înlocuind cuvinte nerostite, „ce extraordinar!” Nicu răspunde cu un râs zgomotos celor spuse de Eric. Horea zâmbește, fără să știe de ce. Când încearcă să fie atent la cele spuse de Eric, fu surprins cu o întrebare:

• Ce zici Horea?

Se simte ridicol! „Ce să spun?”

• Păi…

Eric își ridică sprâncenele, Nicu cu privirea fixă și un zâmbet împietrit pe față, așteaptă. Horea evită privirea celor doi, tușește scurt:

• Păi, nu știu…, .., cum ai zis?

Cei doi își iau privirile de pe el nedumeriți, clătinând din cap:

• Apăi, tu ești ..! Unde ți-s gândurile? îi zice Nicu nemulțumit.
• Anticomunistule! îi șoptește
• Gata, nu-i mai iese din cap, completă Nicu.

Seara se lasă domol peste sat. Zgomotul zilei își pierde intensitatea după venirea ciurdei de vaci și bivolițe din pășune, agitația furnicarului de pe vale încetinește. Este o seară obișnuită. În curtea lui Horea părinții fac treburile, pregătind toate în gospodărie pentru încă o noapte. În camera din față cei trei tineri vorbesc cu voci scăzute, iar liniștea aceasta i se păru suspectă mamei lui Horea, care intrând în casă, crapă ușa camerei și cu ochi mari privește la cei trei așezați în jurul mesei:

• Aici erați?! Da’ ce sunteți așa tăcuți în sara asta? Închide repede ușa, fără să aștepte un răspuns.

Horea privește câteva secunde spre ușa camerei:

• Eu așa mă gândesc că ar fi cel mai bine, cu litere de tipar.

Eric, aruncând privirea spre masă, cu o voce tremurândă, încărcată de emoții:

• Și…, ce să scriem?

Horea a luat o foaie de hârtie din cele câteva așezate în mijlocul mesei și începu să scrie cu pix de un leu. Nărăvașul pix nu voia să lase urme de cerneală, doar niște adâncituri pe hârtia albă. Apasă și plimbă pixul haotic pe toată foaia, îl duce la gură suflând aer cald la capătul minei, apoi repetă mișcările până când urma de cerneală lasă pe hârtie valuri, cercuri, linii fără sens. Eric îi întinde o altă foaie, Horea, fără să-l privească, o ia și scrie cu mișcări care îi trădează încordarea, doar în colțul gurii îi apăru un zâmbet ciudat. Fruntea i se încrețea după fiecare cuvânt scris. Eric și Nicu se întind spre foaia de hârtie încercând să deslușească ceva.

• Ce ziceți? întreabă Horea în timp ce-și ridică capul destul de mult deasupra hârtiei, căutând parcă detalii neobservate din apropiere. Cei doi se ridică de pe scaune apropiindu-și capetele deasupra textului pe care îl îngânau șoptit: „Români! Să nu ne lăsăm amăgiți de ciuma roșie de la răsărit. Ne-au otrăvit țara! Jos comunis- mul! Jos Ceaușescu!”
• ..uai ce tare, entuziasmat Eric răspunde cu voce ridicată.
• Mai încet, spune Horea, privind spre ușă. În tindă, tatăl lui vorbea cu vecinul, care se plângea că nu are cu ce să-și aducă fânul din hotar. „Nu mi-au dat remorcă sau măcar un car, brigadierul a zis că nu are, inginerul le-o dat de lucru în altă parte…, dacă se schimbă vremea, îmi plouă nutrețul…!”

• Nenea Victor o fost deținut politic, spune Horea, mișcându-și capul spre ușă. O fost hotărât la viața lui. Mi-o povestit multe pățanii din pușcărie.
• Da ce-o făcut? Întreabă Eric, în timp ce se așeză pe scaun.
• S-o luat la harță cu un activist de partid, care făcea pe grozavul prin Ăla una două ș-o chemat ajutoarele, milițienii! Săracu nenea Victor, o avut de tras!
• Dacă ne prind ăștia și pe noi…! Zice Nicu, privind spre ușă.
• Nu ne prind! Noi le punem prin sat și gata, cine știe? Eric își scutură mâna peste masă.

Horea ia o altă foaie de hârtie și scrie atent. Pe frunte îi apar boabe mici de sudoare. Nu s-a așezat pe scaun, scrie având corpul aplecat peste masă. Al doilea manifest, al treilea manifest, încă unul… și se ridică brusc privind masa acoperită cu mâinile celor doi care flutură foile de caiet pe care erau scrise câteva rânduri cu litere mari. S-au privit în ochi câteva secunde, părea că momentul acela nu este al lor, purtau un zâmbet șters pe față. Eric dă din cap aprobator. Nicu îl privește scurt, țuguindu-și buzele, își clatină capul în același fel, Horea face aceeași mișcare. „Sunteți curajoși prietenii mei!” „Mă încearcă frica, dar nu vă spun!”

• Pe la miezul nopții plecăm, le punem în câteva locuri prin Horea se așază pe scaun și recitește textul de pe toate manifestele. În ochi îi joacă lacrimile.
• Suntem nebuni de-a binelea! constată Eric.
• Și noi! Horia entuziasmat povestește cele auzite la Europa Liberă, despre oameni curajoși care s-au împotrivit regimului comunist și au riscat totul…! Nouă nu ne spune nimeni asemenea lucruri, le aflăm de la posturi de radio străine – continuă el. Nu suntem doar noi împotriva regimului comunist, mai sunt! Dar cei mai mulți tac fiindcă le este frică! Horia privește spre ușă. În tindă este liniște. Vecinul a plecat. Probabil ai lui s-au retras în dormitor. Doar lătratul câinilor răsună în noapte peste satul care ațipește și lasă valea, ulițele și ogrăzile obosite în grija acestor veghetori, iscoditori prin întunericul și tăcerea nopții.

Câinii și câte o „mâță” nevoiașă pe scândurile unui gard sau urcată în vârful unui stâlp de poartă își plimbă ochii strălucitori în taina nopții prin care trei umbre se strecoară grăbite; una se apropie de un stâlp electric, lăsând doar un foșnet de hârtie să unduiască în liniștea nepământeană a întunericului. Apoi dispar în altă uliță oprindu-se la poarta cuiva, pe banca sortită să ducă povara nenumăratelor povești și mărturisiri ascunse, umbra se apleacă ușor și-un foșnet de hârtie se aude din nou; apoi mai departe, prin sat misterioasele umbre se strecoară și nu-i lasă nopții tihna de milenii. Horea, Eric și Nicu își zic noapte bună și se îndreaptă fiecare spre casa lui. Merg cu grijă pentru că plăcile de beton ale trotuarului sunt deranjate, lumina electrică este oprită în tot satul; de fapt, se face economie în toată țara. „Suntem în Epoca de aur!” Următoarea zi manifestele au fost găsite. Mâna securității s-a întins până în satul liniștit. Badea Simion al Nicî a fost dus la Securitate pentru declarații, fiind suspectat de atitudini anticomuniste! El a luptat pe frontul de Est în Cel De-al Doilea Război Mondial, luat prizonier a suferit în lagărele sovietice timp de opt ani. Badea Simion avea un obicei: după ce ieșea din birt, când se mai încurca cu unul cu altul pe-acolo, pe ulița satului își striga amarul prin cuvintele „hicleriștilor, comuniștilor”, doar atât! Pentru el nu era nicio diferență. Cu siguranță urechea vigilentă a securității îl „auzea”. Era primul suspect! Securitatea și-a continuat cercetarea. Cei din sat, care aveau servicii la oraș, adică navetiștii, au fost chemați la birouri – fiecare la întreprinderea unde muncea – și puși să dea o declarație scrisă cu majuscule. Câteva chipuri încruntate și acre îi supravegheau atent. Mama lui Horea se străduiește să-și schimbe cât de cât scrisul, presupunând că fiul ei nu este străin de toate acestea, iar scrisul lor seamănă izbitor. Nu i-au găsit pe anticomuniștii care au scris și împrăștiat manifestele în satul de pe vale. O nouă generație se ridică. După aproximativ opt ani, regimul comunist a căzut.