(Mărturisirile regizorului Vlad Popescu într-o discuție cu jurnalista Marinela Belu-Capșa)

1.  La ce moment al vieții dumneavoastră ați debutat ca regizor de teatru? Puteți să ne oferiți câteva detalii referitoare la geneza regizorului Vlad Popescu?

După o lungă perioadă în care m-am pregătit ca actor, mâna destinului m-a îndreptat către direcția de scenă și am ales calea grea, dar revelatoare, a regiei. Am debutat cu spectacolul de licență  „Don Juan moare ca toți ceilalți ” de Teodor Mazilu, în 2012, la Teatrul din Baia Mare. Un text foarte puțin montat, într-un singur act. O piesă destul de complicată, mai mult un eseu filozofic decât un text dramatic, dar m-am descurcat foarte bine, am avut și o echipă minunată de actori cărora o să le fiu mereu recunoscător. A ieșit un spectacol ce merita o viață mai lungă.

2.  Care este cea mai mare satisfacție pe care ați avut-o până în prezent ca regizor? Când și în ce context?

Cea mai mare satisfacție ca regizor este meseria însăși, dacă ești suficient de umil, devine un mijloc de adorație, îți deschide căile către nevăzut. Ce-mi vine imediat în minte însă legat de un moment este un mesaj pe care l-am primit de la un actor din Deva care joacă într-un spectacol de-al meu pentru copii, Motanul Încălțat. Era un mesaj redirecționat de la o mămică care-și dusese fata pentru prima dată la teatru și ținea neapărat să ne mulțumească și să relateze faptul că fata ei plângea în timpul spectacolului, iar când a întrebat-o ce se întâmplă, ea a răspuns: „Pentru că îmi place foarte mult… în suflet.”

Nu există o satisfacție mai mare decât să aduci un nou spectator către teatru, e o experiență pe care o va purta toată viața cu ea, așa cum relata și mama ei. E o satisfacție, dar și o responsabilitate uriașă fiecare spectacol, asta bineînțeles dacă ești conștient și nu faci din această meserie un mijloc de glorie sau cine știe ce altă convingere meschină, cum o fac destui și azi.

3. Astăzi, 2 august 2025, am participat, în cadrul Festivalului Buridava din Stațiunea Ocnele Mari, la premiera spectacolului „Maria Reloaded”, un moment artistic de excepție. Cum și ce v-a convins să faceți acest spectacol? Cine a scris textul și muzica?

4. Spuneți-ne câte ceva din culisele acestui spectacol, despre actrița Magdalena Cîrstea.

Cum m-a convins? Foarte ușor și repede, în 30 de secunde, la o țigară, într-un bar, după un spectacol. Muzica excepțională recreată modern de către Mihai și vocea uluitoare a Magdei m-au convins până în măduva oaselor că merită să fie auzite de cât mai multă lume. Pentru mine, spectacolul, pe lângă că este un omagiu adus Mariei Tănase, este și cadrul prin care acești doi artiști trebuie să fie văzuți și apreciați. Dar pe cât de repede m-au convins pe mine, pe atât de greu a fost totuși drumul până la forma aceasta a spectacolului, din mai multe motive. Pe de o parte, faptul că fiecare dintre noi suntem angajați și prinși în mai multe situații, pe de altă parte, pentru că Maria Tănase a avut o viață uluitoare și mi-a fost extrem de greu să găsesc ce să spun din noianul de întâmplări de tot felul, care mai de care mai interesante și mai ofertante scenic. Cum să spun și mai ales ce să spun, ce nu s-a spus. Am compus o variantă de text în două personaje, unul trebuia să fie jucat de o actriță, celălalt interpretat de către Magda. Dar e greu să găsești pe cineva potrivit să joace un personaj așa de complex și fără casting și posibilități materiale, pentru că spectacolul este în regim independent, chiar dacă parțial subvenționat cu o parte din aparatură și spațiul de lucru de către Primăria Ocnele Mari, cărora le mulțumim și le suntem recunoscători că știu să susțină cultura. Deci, practic, noi ne-am investit cu totul în acest proiect și nu am fi putut suporta și alte costuri. Însă, după ce am terminat textul, mi-am dat seama că făcusem o mare eroare pentru că o piesă despre Maria Tănase n-ar fi permis muzicii să respire și n-ar fi pus-o în valoare, așa că am renunțat la această idee, care mi-a fost de mare ajutor să înțeleg personajul și ce vreau să spun cu el.

Tot timpul acesta, cam un an, să zic așa (timp în care fiecare dintre noi, așa cum am mai spus, făcea altceva) am păstrat legătura cu Mihai, i-am mai cerut piese, am discutat despre detalii legate de decor, proiecții etc. Iar el a avut inspirația și credința că Magda o să le poată face pe amândouă, adică să cânte și să interpreteze textul, pentru că trebuie menționat că Magda este artist liric, și nu actriță. Din fericire, Mihai a avut dreptate și Magda le face magistral pe amândouă, așa că am găsit repede forma, imediat ce am avut această confirmare. Ceea ce am dorit să arăt cu acest spectacol nu a fost să prezint glamour-ul în care este învăluită deseori Maria Tănase, ci frânturi din trăirile ei cele mai intime, pe care le-am recompus în mare parte ca un colaj din textele cântecelor culese de ea și din scrisori. Nu a fost ușor, pentru că Maria Tănase este un personaj extrem de profund și cu o simțire aparte. Cam așa a luat naștere acest spectacol și cred că v-am răspuns deja și la întrebarea

5.  Aș dori să faceți o paralelă între realitatea de ieri și percepția de azi cu privire la memoria privighetorii cântecului popular românesc, nemuritoarea Maria Tănase.

Din fericire, lumea arată un interes din ce în ce mai crescut pentru viața Mariei Tănase, dar și pentru cea a lui Brâncuși, Enescu și a altor mari artiști din trecut. Sunt ceva spectacole și filme făcute despre viața ei, dar, din fericire, niciunul- și cred că nu sunt subiectiv să spun, niciunul nu a încercat să refacă muzica ei atât de interesant și să și funcționeze, iar acest lucru i se datorează lui Mihai. Apoi, ei nu o au pe Magda care, ca și Maria Tănase, e un artist complex și complet, un artist care sper să fie văzut și promovat așa cum merită.

6.  Ce ați adus nou în acest spectacol? Vă adresați și spectatorilor tineri care nu știu prea multe despre această Edith Piaf a cântecului românesc?

Nou este sound-ul în primul rând, așa cum am menționat și mai devreme. Mihai cocheta de ceva timp cu mai multe genuri muzicale, mai cu seamă cu muzica electronică, el având ca bază însă muzica clasică (Mihai este percuționist în cadrul filarmonicii “Ion Dumitrescu” din Rm. Vâlcea). Deci are o pregătire teoretică și o experiență solidă în materie de muzică, dar și o simțire și un suflet aparte care au făcut ca folclorul și muzica contemporană să se îmbine atât de organic. Apoi forma spectacolului, proiecțiile și light-designul, cred, vor crea un punct de atracție pentru publicul tânăr. Nu în ultimul rând, vreau să o menționez din nou pe Magda, care cu vocea și prezența ei scenică, are priză la orice tip de public. Și ca o ultimă precizare, într-adevăr, Mihai mi-a povestit că atunci când compunea avea în minte și publicul tânăr, mai puțin familiarizat cu muzica de folclor autentică și că a fost o motivație în plus pentru el să facă aceste reorchestrații.

7.  Care sunt planurile dvs. de viitor pe termen scurt, mediu și lung?

Hmmmmm, încerc să nu-mi fac cine știe ce planuri pentru că Dumnezeu Le are pe-ale Lui cu fiecare dintre noi. Încerc să rămân deschis și optimist pe cât se poate și gata de următoarea provocare, lecție. Proiectul acesta, spre exemplu, nu a fost plănuit, dar ce minunat că a făcut Dumnezeu în așa fel încât să ne întâlnim, să ne bucurăm și să ne lăsăm inspirați fiecare de munca și talentul celuilalt și împreună de viața unui mare artist.

8. Ce întrebare ați fi vrut să vă pun și nu v-am pus în acest interviu? Puteți adăuga întrebarea și răspunsul.

O întrebare posibilă poate că ar fi fost: Cum de instituțiile de cultură din Râmnic nu au produs un astfel de spectacol?

Răspunsul: De ceva timp deja, dar mai cu seamă după pandemie, asupra instituților de cultură din România se fac niște presiuni nejustificate în ceea ce privește partea financiară, tăindu-se grosolan din buget și obligându-le să se descurce din încasări, zbătându-se uneori la limita subzistenței. Au transformat astfel instituțiile de cultură în producătoare pe bandă rulantă de evenimente fa- cile care să aducă repede bani la buget ca să-și demonstreze utilitatea. Din păcate, se pierde din vedere un lucru esențial: anume că scopul acestor instituții nu e nicidecum banul, ci bogăția spirituală, educarea publicului, trezirea conștiințelor. Trebuie să recunoaștem că, pe lângă situația pe care tocmai am descris-o, se alătură uneori și lipsa de viziune a celor care trebuie să conducă aceaste instituții și care, în goana după afirmare, nu au timp să asculte și să-și promoveze cu adevărat oamenii merituoși. Nu sunt în totalitate de blamat pentru că, din păcate, acesta este trendul, lumea în care trăim. O lume extrem de materialistă și ruptă de sensuri adânci, de profunzimi și tăceri, de liniști grăitoare, de trăiri și de Dumnezeu, cum cred că ar zice Maria Tănase. Din păcate, asta se întâmpla și pe vremea Mariei Tănase, așa cum reiese și din scrisoarea pe care am ținut morțiș să o citim în mijlocul spectacolului, ca un fel de manifest, o revoltă a condiției artistului dintotdeauna – se pare. E nevoie de timp să coci spectacole care să spună ceva și să emoționeze cu adevărat, iar asta se pare că ne lipsește cu desăvârșire în goana nebună după productivitate. Ne e mai ușor să privim fugar și să ne dăm cu părerea. Să bifăm. Ca pe tik-tok.

9.  Cum ați dori să vă perceapă spectatorii? Ce mesaj ați dori să le transmiteți? Un gând bun de încheiere?

Nu știu dacă vă referiți la mine cu această întrebare sau la proiectul întreg. Dar cred că am să vorbesc în numele tuturora pentru că simțim la unison. Am vrea să le transmitem, în primul rând, mulțumirile noastre publicului care a trăit la unison alături de noi emo- țiile spectacolului și care ne-au recompensat pe măsură. Am vrea să credem despre noi că suntem niște artiști care caută lucruri cu sens și care vor să onoreze trecutul și tradiția într-un fel creativ și grăitor publicului de acum.

Am dori ca publicul să caute și să creadă în continuare în lucrurile de calitate și să încerce pe cât se poate să susțină cultura, pentru că ea, Cultura, este despre noi toți, este spiritul unei națiuni, și asta, din fericire, cred că am reușit cel mai bine să arătăm cu acest spectacol. Maria face parte din spiritul formidabil al acestei națiuni. Un neam cu rădăcini adânci, demn, capabil de sacrificiu și dăruire.