M-am atașat cu o profundă simpatie de acest lipsit de griji paznic grănicer care îmi apărea ca însăși imaginea vamei, nu a celei terestre, uneori tracasantă, ci mai mult a celei contemplative și leneșe a falezelor și a plajelor. Se numea Pascal; ori, ar fi trebuit să-l cheme Baptiste, într-atât crea o stare de liniște când îndeplinea actele cotidiene ale vieții sale. Era o plăcere să-l vezi, cu mâinile la spate, mergând agale pe chei în așteptarea scurgerii celor trei ore de pază, alegând locurile unde nu erau decât bărci nefolosite și yahturi dezafectate.

Îndată serviciul terminat, Pascal abandona repede pantalonul albastru și tunica verde pentru a-și pune pantalonii de pânză și o bluză lungă căreia razele soarelui și aversele diluviene i-au conferit o tentă specială care nu poate fi găsită decât pe spinarea pescarilor ce folosesc undița. Căci Pascal pescuia la undiță. Nu erau mulți ca el care să cunoască locurile bune de aici și care să știe să folosească judicios momeala, viermi din pământ, creveți fierți sau cruzi ori alte capcane pentru pești. Amabil, nu refuza niciodată a da sfaturi debutanților. Asfel s-a întâmplat că am făcut rapid cunoștință. Un lucru mă intriga la el: era acea specie de mică grădiniță care în fiecare zi era nelipsită pe urmele lui: trei băieți și două fete, toți diferiți ca vârstă și ca înfățișare. Copiii săi? Nu, căci nicio urmă de asemănare nu se remarca pe chipurile lor. Mă gândeam că, fără îndoială, trebuie că erau copii de prin vecini.

Pascal avea grijă să așeze pe cei cinci după o schemă bine studiată, mezinul cel mai aproape de el, cel mare la celălalt capăt. Și toată această mică gașcă se apuca să pescuiască precum adulții, cu un aer serios și comic care îmi stârnea râsul. Ce mă amuza mai mult era felul în care îi striga Pascal pe copii. În loc să le zică după numele lor de botez, ceea ce era ceva firesc adresându-te unor micuți (Eugène, Victor sau Émile), el li se adresa atribuindu-le o profesie ori o naționalitate. Astfel îi numea Sub-inspector, Norvegianca, Agentul, Funcționara sau Domnul stareț. Sub-inspectorul era cel mare iar Domnul stareț, mezinul. Copiii, de altfel, păreau obișnuiți cu aceste apelative, și când Pascal spunea: „Sub-inspectore, du-te să-mi aduci tutun de patru cenți”, cel desemnat se ridica îndată să îndeplinească misiunea, fără nicio ezitare.

Într-o zi, plimbându-mă pe țărm, îl întâlnii pe prietenul meu în misiune, cu brațele încrucișate, carabina atârnată de umăr, contemplând frumosul apus al soarelui.

  • Un sectacol drăguț, Pascal!
  • Superb! Nu te mai saturi privind …
  • Sunteți poet?
  • Pe legea mea! nu; nu sunt decât un simplu vameș, dar asta nu mă împiedică să admir Bravul Pascal! Stăturăm mult la taclale și astfel aflai în sfârșit originea ciudată a poreclelor pe care le folosea când se adresa copiilor, tovarășii pescari.
  • Când ne-am căsătorit, viitoarea soție era bonă la sub-inspectorul vămilor. Prin intermediul lui mi-am cunoscut femeia, îndemnându-mă serios s-o iau de nevastă. Știa bine ce face individul, pentru că șase luni mai târziu ea năștea primul nostru copil, cel pe care îl strig Sub-nspectorul. Anul următor, soția a mai avut o fetiță care semăna de minune cu un tânăr om norvegian căruia ea îi făcea menajul, astfel încât n-am mai avut niciun moment de îndoială. Această fetiță este Norvegianca. Și apoi, toți anii, aceasta a continuat. Nu că femeia mea ar fi mai destrăbălată ca altele, dar ea are o inimă tare bună. Ea nu știe să refuze. Pe scurt, eu am șapte copii, și numai al șaptelea este și al meu.
  • Și pe acela îl numiți Vameșul, presupun?
  • Nu, îi zic „ Încornoratul”, este mai drăguț.

Sosea iarna; trebuia să părăsesc Houlbec, nu însă înainte de a-mi lua un călduros la revedere de la Pascal și de la toți ai săi mici funcționari. Le-am oferit chiar mici cadouri care i-au umplut de bucurie. Am revenit anul următor la Houlbec pentru a-mi petrece aici vara. Chiar în ziua sosirii mele, am întâlnit-o pe Norvegiancă care tocmai era ocupată în a face mici comisioane. Cât de drăguță se făcuse această mică Norvegiancă! Cu ochii ei mari și verzi de culoarea mării și părul de aur, semăna unei nimfe blonde din legendele scandinave. M-a recunoscut și a venit în fugă. Am îmbrățișat-o:

  • Bonjour, Norvegianco, ce mai faci?
  • Mulțumesc bine,
  • Și tatăl tău?
  • Și el face bine, domnule, vă mulțumesc.
  • Și mama, micuța ta soră, frații tăi?
  • Toți fac bine, domnule, vă mulțumim. Încornoratul a avut rujeolă în această iarnă, dar i-a trecut și e complet vindecat… și apoi, săptămâna trecută, mama tocmai a născut pe micuțul Magistrat.

 

 

 

ALPHONSE ALLAIS

UN PHILOSOPHE

Je m’étais pris d’une profonde sympathie pour ce grand flemmard de gabelou qui me semblait l’image même de la douane, non pas de la douane tracassière des frontières terriennes, mais de la bonne douane flâneuse et contemplative des falaises et des grèves. Son nom était Pascal; or, il aurait dû s’appeler Baptiste, tant il apportait de douce quiétude à accomplir tous les actes de sa vie. Et c’était plaisir de le voir, les mains derrière le dos, traîner lentement ses trois heures de faction sur les quais, de préférence ceux où ne s’amarraient que des barques hors d’usage et des yachts désarmés.

Aussitôt son service terminé, vite Pascal abandonnait son pantalon bleu et sa tunique verte pour enfiler une cotte de toile et une longue blouse à laquelle des coups de soleil sans nombre et des averses diluviennes (peut-être même antédiluviennes) avaient donné ce ton spécial qu’on ne trouve que sur le dos des pêcheurs à la ligne. Car Pascal pêchait à la ligne, comme feu monseigneur le prince de Ligne lui-même.

Pas un comme lui pour connaître les bons coins dans les bassins et appâter judicieusement, avec du ver de terre, de la crevette cuite, de la crevette crue ou toute autre nourriture traîtresse. Obligeant, avec cela, et ne refusant jamais ses conseils aux débutants. Aussi avions-nous lié rapidement connaissance tous deux. Une chose m’intriguait chez lui; c’était l’espèce de petite classe qu’il traînait chaque jour à ses côtés: trois garçons et deux filles, tous différents de visage et d’âge. Ses enfants? Non, car le plus petit air de famille ne se remarquait sur leur physionomie. Alors, sans doute, des petits voisins. Pascal installait les cinq mômes avec une grande sollicitude, le plus jeune tout près de lui, l’aîné à l’autre bout. Et tout ce petit monde se mettait à pêcher comme des hommes, avec un sérieux si comique que je ne pouvais les regarder sans rire.

Ce qui m’amusait beaucoup aussi, c’est la façon dont Pascal désignait chacun des gosses. Au lieu de leur donner leur nom de baptême, comme cela se pratique généralement, Eugène, Victor ou Émile, il leur attribuait une profession ou une nationalité. Il y avait le Sous-inspecteur, la Norvégienne, le Courtier, l’Assureuse, et Monsieur l’abbé. Le Sous-inspecteur était l’aîné, et Monsieur l’abbé le plus petit.

Les enfants, d’ailleurs, semblaient habitués à ces désignations, et quand Pascal disait: «Sous-inspecteur, va me chercher quatre sous de tabac», le Sous-inspecteur se levait gravement et accomplissait sa mission sans le moindre étonnement. Un jour, me promenant sur la grève, je rencontrai mon ami Pascal en faction, les bras croisés, la carabine en bandoulière, et contemplant mélancoliquement le soleil tout prêt à se coucher, là-bas, dans la mer.

  • Un joli spectacle, Pascal!
  • Superbe! On ne s’en lasserait
  • Seriez-vous poète?
  • Ma foi! non; je ne suis qu’un simple gabelou, mais ça n’empêche pas d’admirer la

Brave Pascal! Nous causâmes longue- ment et j’appris enfin l’origine des appellations bizarres dont il affublait ses jeunes camarades de pêche.

  • Quand j’ai épousé ma femme, elle était bonne chez le sous-inspecteur des C’est même lui qui m’a engagé à l’épouser. Il savait bien ce qu’il faisait, le bougre, car six mois après elle accouchait de notre aîné, celui que j’appelle le Sous-inspecteur, comme de juste. L’année suivante, ma femme avait une petite fille qui ressemblait tellement à un grand jeune homme norvégien dont elle faisait le ménage, que je n’eus pas une minute de doute. Celle-là, c’est la Norvégienne.

Et puis, tous les ans, ça a continué. Non pas que ma femme soit plus dévergondée qu’une autre, mais elle a trop bon cœur. Des natures comme ça, ça ne sait pas refuser. Bref, j’ai sept enfants, et il n’y a que le derni- er qui soit de moi.

  • Et celui-là, vous l’appelez le Douanier je suppose?
  • Non, je l’appelle le Cocu, c’est plus

L’hiver arrivait; je dus quitter Houlbec, non sans faire de touchants adieux à mon ami Pascal et à tous ses petits fonctionnaires. Je leur offris même de menus cadeaux qui les comblèrent de joie. L’année suivante, je revins à Houlbec pour y passer l’été. Le jour même de mon arrivée, je rencontrais la Norvégienne en train de faire des commissions. Ce qu’elle était devenue jolie, cette petite Norvégienne! Avec ses grands yeux vert de mer et ses cheveux d’or pâle, elle semblait une de ces fées blondes des légendes scandinaves. Elle me reconnut et courut à moi. Je l’embrassai:

  • Bonjour, Norvégienne, comment vas-tu?
  • Ça va bien, monsieur, je vous
  • Et ton papa?
  • Il va bien, monsieur, je vous
  • Et ta maman, ta petite sœur, tes petits frères?
  • Tout le monde va bien, monsieur, je vous Le Cocu a eu la rougeole cet hiver, mais il est tout à fait guéri maintenant… et puis, la semaine dernière, maman a accouché d’un petit juge de paix.

Alphonse Allais est né le 20 octobre 1854 à Honfleur et mort le 28 octobre 1905 à Paris, est un journaliste, écrivain et humoriste français. Célèbre à la Belle Époque, reconnu pour sa plume acerbe et son humour absurde, il est notamment renommé pour ses calembours et ses vers holorimes.

 

 

 

 

Un truc familial

(trad. Nicolae Mușa)

Nu m-am gândit niciodată să pretind că celibatul nu include o mie de avantaje deosebite a căror nomenclatură m-ar duce prea departe. Sunt pe lângă aceste profituri, mici mizerii ineluctabile, inferiorități morale, consternante neajunsuri! Orice ai spune, unui holtei îi sunt interzise o serie întreagă de lucruri, care sunt doar o joacă de copii pentru o familie.  Am asistat zilele acestea la o mică comedie care m-a încântat literalmente și care – s-o mărturisesc? – tare m-a incitat să mă însor și să fac copii. Sosind un pic în întârziere, am găsit trenul aproape înțesat de lume. Cum aveam de parcurs un traseu destul de lung m-am cam pleoștit la gândul că nu voi găsi un loc în care să mă pot odihni de-a lungul voiajului.

Atenția mi-a fost repede atrasă de doi copii, băiat și fată, care făceau mare tapaj suflând în niște trompete în dreptul portierei unui compartiment. În spatele lor, în picioare, o femeie cu sânul dezvelit alăpta un nou născut care scâncea fără încetare, ca un mic demon. Un domn – evident, tatăl – în fundul compartimentului, își fuma pipa cu atâta elan încât reușea parcă să provoace gelozia locomotivei. M-am hotărât îndată, fascinat de acest drăguț tablou familial și am intrat. Ar fi o exagerare să afirm că am fost primit cu un surâs unanim… Dimpotrivă, sosirea mea a adus pe fiecare față un hidos rictus de nemulțumire. După un scurt șuierat al locomotivei am pornit. Am fost atunci martorul unei schimbări radicale: tatăl și-a pus pipa în toc, mama și-a acoperit sânul, punându-și meticuloasă bebelușul în plasa unde erau și bagajele. Cei doi copii își abandonează trompetele și se așază pe banchetă liniștiți. Toată lumea adoarme îndată, mai puțin eu care rămân uimit de această bruscă schimbare. Liniștea durează însă până la prima stație. Imediat ce trenul oprește se reiau ostilitățile. Se scoate pipa, mama își dezvelește iar sânul, micuțul se pune să urle, copiii își reiau trompetele… Îndată ce trenul repornește pacea revine peste micul compartiment. Și asta s-a întâmplat la fiecare oprire până la Bruxelles, destinația mea. Și vă rog să mă credeți că niciun călător n-a avut ide- ea să pătrundă în micul habitaclu. Poate că – gândeam eu – domnul cu pipa s-a însurat și a făcut copii doar cu unicul scop de a îndepărta din compartimentul său eventualii intruși, atunci când călătorește…

 

 

 

 

LE TRUC DE LA FAMILLE

Alphonse Allais

Je n’ai jamais songé à prétendre que le célibat ne comportât point mille avantages particuliers dont la nomenclature m’entraînerait trop loin. Mais à côté de ces profits, que de petites misères inéluctables, que d’infériorités morales, que de consternants déboires! Vous avez beau dire, il est cent prouesses défendues à un garçon, lesquelles ne sont que jeux d’enfant pour une famille. J’ai assisté ces joursci à toute une petite comédie qui m’a littéralement ravi et qui, – l’avoueraije? – m’a fort incité à convoler et à procréer. Arrivé un peu en retard, je trouvai le train à peu près bondé. Comme mon trajet était un peu long, mon nez devint plus long encore, à l’idée de plus un bon coin de reste.

Mon attention fut vite attirée par deux jeunes enfants, un garçon et une fille, menant grand tapage de trompettes à la portière d’un wagon. Derrière eux, debout, une femme dépoitraillée plus que de raison allaitait un nouveau-né qui piaillait comme un jeune démon. Un monsieur le père, évidemment, et le marise tenait dans le fond, fumant sa pipe à rendre la locomotive jalouse.

Mon parti fut vite pris, tant m’avait charmé ce joli tableau de famille. Je pénétrai. Dire que je fus reçu par un sourire unanime serait une évidente exagération. Au contraire, mon arrivée détermina sur toutes ces faces un hideux rictus de mécontentement.

Un coup de sifflet et nous voilà partis. Alors, changement à vue. La père remet sa pipe dans son étui. La maman remmaillotte le gosse, le pose soigneusement dans le filet aux bagages et remet un peu d’ordre dans l’économie de son corsage. Les deux aînés abandonnent leur trompette et se collent dans un coin, bien sages. Tout ce monde s’endort, sauf moi, émerveillé de ce rapide apaisement. L’apaisement dura jusqu’à l’approche de la prochaine station. À ce moment, nouveau changement à vue et reprise des hostilités. La pipe, la maman dépoitraillée, le tout petit qui gueule, les gosses qui soufflent dans leurs trompettes. Et puis le train repart. Paix, silence, sommeil. Il en fut ainsi à chaque station jusqu’à Bruxelles, où je me rendais, en compagnie fortuite de ces gens. Je vous prie de croire que pas un voyageur n’eut l’idée d’envahir notre compartiment. Et je pensai que — pe- utêtre bien — le monsieur à la pipe s’était marié et avait créé des enfants dans l’unique but d’éloigner de son wagon, quand il voyagerait, les intrus.