ELENA ZARESCU s-a născut la 5 noiembrie 1933, în satul Popești – Deal, comuna Bleici, judeţul Argeș. In prezent, aceasta se numește Golești și aparţine judeţului Vâlcea; Părinţii: Maria și Florea Zarescu, cea mai mică fiică a familiei având fraţii: Ion, Maria, Florica, Constantin.

A urmat școala generală, 1941-1948, în comuna Blidari, fostă Bleici; un an de gimnaziu, 1948-1949, în cadrul Liceului „Bistriţa” (Costești, Vâlcea); Școala Profesională de Confecţii, 1949-1951, din Curtea de Argeș; Facultatea Muncitorească (echivalentă cu studiile medii), 1953-1955, la Universitatea București și Facultatea de Pedagogie-Filologie (Secţia română-istorie), 1955-1959, la Institutul Pedagogic de 4 ani din București.

Viitoarea poetă a avut o activitate diversă: muncitoare, 1951-1952, la Fabrica de Confecţii București; salariată, 1952-1954, la Sectorul tineret al Capitalei; educatoare/ pedagog, 1954-1955, la Grupul Școlar Profesional și Tehnic din București. După obţinerea Licenţei în Filologie în 1959, a fost profesor de literatura română la Liceul Unirea București. Va deveni asistent universitar, 1961-1967, apoi lector, 1972-1990, la Catedra de Literatură a Facultăţii de Ziaristică din București.

Publică în revista Luceafărul, în 1966, poemul „Vizionarul”. Au urmat alte colaborări, cu grupaje de versuri, cu articole, la diferite ziare și reviste: Luceafărul, Argeș (Pitești), Cronica și Convorbiri literare (Iași), România literară, Ziarul Orizont (Râmnicu- Vâlcea), Revista Literară Radio, Vâlcea Literară, Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii tineretului, Al cincilea anotimp (Oradea), Povestea Vorbei (Rm. Vâlcea) Origini, Caiete Internaţionale de Poezie ș.a. Editorial, a debutat cu placheta NORDICE, la Editura Litera, București, 1971. Acesteia i-au urmat alte patru cărţi de poezie: O TĂCERE ADAOS, Editura Albatros, 1975; POEME, Editura Albatros, 1977; SOLARIA, Editura Albatros, 1982; ORA DE TAINĂ, Editura Anotimp, Oradea, 1997; ÎN CERURI, NINGE CRINUL- Editura Criterion Publishing, București 2008.

Despre poezia Elenei Zarescu au scris Dan Mănucă (Iașul Literar, 1966; 1967); Mihai Beniuc („Un bătrân către un tânăr cărturar„, „Viaţa studenţeasca „, Nr.21, 26 mai 1971); Paul Dugneanu (România Literară, 1975), Miron Blaga (Cronica, Iași 1975; 1977; Familia, 1983; Al cincilea anotimp, Oradea, 1997); M. Virgil (Steaua, 1975); Victor Frunză (Luceafărul, 1977); Gh. Bulgăr (Steaua, 1982); Cezar Ivănescu (Luceafărul, 1982); Aureliu Goci (România Literară, 1983), Constantin Sorescu (Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii tineretului, 1983); Gloria Lăcătușu (Al cincilea anotimp, Oradea, 1999); Ion Lazăr (Argeș, 1982; Povestea Vorbei, Râmnicu – Vâlcea, 2000); Petre Petria (Vâlcea – Oameni de știinţă, cultură și artă – dicţionar, Editura Comphys, Rm. Vâlcea 1997); Marian Popa (Istoria Literaturii Române de azi pe mâine, II, Fundaţia Luceafărul, București, 2001); Aurel Sasu (Dicţionarul Biografic al Literaturii Române, II, Editura Paralela 45, Pitești, 2006) ș. a. Din 1981, membră a Uniunii Scriitorilor din România.

S-a oprit din zborul către astre în Râmnic, pentru a rămâne pentru totdeauna în mijlocul celor pe care i-a iubit cu disperare – vâlcenii ei dragi…

COLABORARI

  • ziare: „Orizont” (Rm. Vâlcea), „Steaua roșie” (Tg. Mureș, „Scânteia tineretului” a.
  • reviste: „Luceafărul”, „Argeș” (Pitești), „România literară”

„Cronica” (Iași), „Steaua” (Cluj Napoca),

„Convorbiri literare” (Iași), „Revista literară radio”

„Vâlcea literară” (Râmnicu Vâlcea), „Al cincilea anotimp” (Oradea).

IN VOLUME COLECTIVE

„VERSURI – PROZĂ” – Casa Corpului Didactic, București, 1969.

„GÂNDIND ODE PATRIEI”- Ed.Albatros, București, 1977. (Antologie de versuri)

„SEMNUL CĂ NU CUNOAȘTEM ECLIPSA”- Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1978.

(Antologie literara a cadrelor didactice)

„ANTOLOGIA UNIRII”- Ed. Cartea Romanească, București 1983.

„IMNELE CĂRŢII”- Ed. Horion, Rm. Valcea 1998.

VOLUME DE POEZIE

„NORDICE” – Ed. Litera, București, 1971.

„O TĂCERE ADAOS” – Ed. Albatros, București, 1975.

„POEME” – Ed. Albatros, București, 1977.

„SOLARIA”– Ed. Albatros, București, 1982.

„ORA DE TAINĂ” – Ed. Anotimp, Oradea 1997.

„ÎN CERURI, NINGE CRINUL’’- Ed. Criterion Publishing, București 2008.

 

 

Efigie de suflet

Despre Vâlcea gândesc și vorbesc la fel ca despre părinţii mei – cu sfială și recunoștinţă, c-o anumită mândrie și speranţă binefăcătoare. Vâlcea este spaţiul meu sufletesc. Aici am văzut lumina zilei, într-un sat cu preoţi dăruiţi de la care cred că și-a luat și numele – Popești – deal (comuna Golești).Anii copilăriei mele s-au petrecut în această binecuvântată parte a Ţării Românești. (Poate atunci, în acești ani minunaţi, va fi apărut prima oară în visele mele SOLARIA – planeta mea de inimă, cu lumea ei fascinantă, acaparându-mi fiinţa pe viaţă). Teritoriul vâlcean nici moartea nu mi-l poate răpi. Ne aparţinem în totalitate și pentru totdeauna. Moșii și strămoșii mei, părinţii părinţilor mei, cărturari sau pălmași aici și-au dus zilele cu demnitate și omenie, muncind fară preget. Au suferit ori s-au bucurat după cum le-au îngăduit vremurile. Și tot aici ei își au somnul de veci. Puntea destinului lor ne ţine pe toţi generaţii după generaţii, spre a ne rostui cu îndreptăţire și sfinţenie gândurile, speranţele, dorurile și aleanurile, sub steaua proprie.Și fiecare la rândul nostru ne străduim să adăugăm ceva rădăcinilor nepieritoare, ca gîndul și fapta noastră să le continue generoasa lucrare, cât mai bine cu putinţă.

Neobositul și nobilul sânge românesc luminează de la începuturi și fără încetare vasele comunicante ale neamului, generând nesecate puteri miraculoase și tainice, sub semnul atâtor spirite ilustre. De acolo, din cerul lor înalt, umbre tutelare ne veghează și nouă drumurile, dinspre Cozia sau Govora, dinspre Arnota sau Hurez, ori dinspre alte și alte locuri jertfitoare ale obștei naţionale, străluminând zbuciumata noastră istorie.

Și azi, precum ieri, am norocul să răspund cu iubire și credinţă meleagurilor și orizonturilor vâlcene, străveche, tulburătoare și iradianta vatră de cultură și civilizaţie românească. Faţă de întemeietorii în spirit pe veșnicele plaie ale ţării am și eu permanent, sub ochii sufletului și ai minţii o datorie sfânta – NEUITAREA.

Elena Zarescu

 

 

Poeme de Elena Zarescu

DECEMBRIE

Mai grea povară decât e moartea-n sine

mi-e dată, Doris, de mii și mii de ani,

dar nimănui din mulţii mei dușmani

dorindu-i focul veșnic pentru mine.

 

Copiii noștri ar fi avut copii

de n-ar fi fost sortiţi să ne rămâie

crucificate umbre – pe hârtie

sau îngeri triști plutind printre cei vii.

 

Doar crucea legănându-se pe cer

mai duce bucuriile promise,

luminile durerilor nescrise

transfigurând văzduhuri și ungher.

 

Decembrie aprinde mereu albaștri crini,

dar care lume, Doamne, îmi vrea bolnavii spini?

 

 

 

 

DEALUL, SORĂ, DEALUL GREU

Rădăcinile de piatră

stele descojite latră

 

solzii râului în lemne

munţii vânturile-nsemne

 

paserile cad în trunchi

lumânările-n genunchi

 

inema spălând smicele

peste salcă micșunele

 

frunzele albe brăzdare

coacăzele plop arare

 

rabdă degetul năluci

roșind ulmul mere dulci

 

dealul, Soră, dealul greu

dumnezeu umbletul meu

 

ȘI-NTOARCERE NU E

În Carul cu foc poemele mele,

acum o rană

pe ochiul odihnei în sine întors;

în Carul cu foc poemele mele,

vâslire în miere,

vâslire în somn,

și soarta nimănuia

pe lume-aducând-o;

în Carul cu foc poemele mele,

și curge tăcerea

cum vântul tot singur,

în rame cu poze de vreme uitate;

în Carul cu foc poemele mele,

și-ntoarcere nu e;

strivite-ntre spiţe,

ziua și noaptea

îngânându-se,

departele departe

viind;

în Carul cu foc poemele mele,

pierzându-se umbra

frâie

pe cerul deschis

înscriind…

 

CARTEA DESCHISĂ

Bucăţile-acestea de suflet

pentru spălatul privirii și-al feţei,

dimineaţa și seara,

stoarceţi bine

rufele conștiinţei,

firul de iarbă despică bulgării

, și pasărea –

muţenia lumii;

pentru recunoaștere

primim fiecare o literă,

capcană

a tot ce ne-atinge;

vestind trecerea ielelor,

copilul

își face intrarea-n templu;

ca și cum n-ar ști,

ia sacul cu semnele casei,

spre pisc

o dâră de umblet pe brânci,

în capăt

povara –

lucind.

 

 

 

DE 15 ANI

ÎN CERURI, NINGE CRINUL…

La capătul unei vieţi de trudă, de activitate desfășurată într-un domeniu sau altul al vieţii sociale, ne întâmpină uneori imaginea celor care ne-au ajutat să răzbim mai demn în viaţă, s-o înţelegem mai în adânc și înţelegând-o să ne-o facem mai frumoasă. Printre acești artiști ai vieţii care au văzut ceva mai departe, dincolo de orizontul material și amăgitor al lumii, se numără și dascălii entuziaști, generoși și umani de ieri, de azi, de totdeauna.

Cu câtă admiraţie, dragoste și recunoștinţă rostești cuvantul,, dascăl”… Fară să faci eforturi prea mari, în faţa ochilor îţi apare un chip blând și zâmbitor, cu ochi care împrăștie în jur liniștea albastră a împăcării, toleranţei și înţelegerii.. Pentru elevii / studenţii ei femeia-dascăl, poate urni munţii din loc dacă este nevoie, timpul acordat nu are limite și niciodată nu simte oboseala pentru cei pe care dorește să-i educe. Numai ea poate găsi soluţii la probleme majore, pentru că nimeni nu-i cunoaște mai bine ca „doamna dirigintă”, și numai ea găsește acele cuvinte care vindecă, alină și luminează totul în jurul studenţilor inimoși., cu suflete deschise și minţi luminate. Pentru această profesie trebuie să te naști.

Un ideal cât mai înalt și mai generos, o realizare cât mai deplină a personalităţii, o dragoste sinceră și fierbinte pentru oameni și omenire, sunt trăsături fundamentale pe care femeia /dascăl s-a străduit să le sădească în sufletul elevilor/studenţilor săi. Astăzi, mai mult ca oricând, lumea are nevoie de forţe morale și spirituale care s-o ajute să urce spre adevărata umanitate, către mai multă iubire faţă de om.

Vibraţiile de plăcere și de bucurie sufletească încercate la orele de curs sunt uneori simţite de foștii elevi sau studenţi cu aceeași intensitate zeci și zeci de ani. Ecoul lor nu se pierde niciodată. Acest ecou nu este altceva decât suflet din sufletul dăscăliţei de altădată, prezenţa ei binefăcătoare în conștiinţă. Ea devine prin aceasta… nemuritoare. Adevărata nemurire nu este altceva decât această luminiţă spirituală aprinsă cândva în sufletul tânăr, și care continuă să ardă, ca o candelă peste ani și ani.Și peste ani ne-or arde cu disperare poemele ei lăsate moștenire nouă spre neuitare…

Așa cum scria Rabindranath Tagore: «nu-l putem cunoaște just pe om dacă nu-l iubim. O cultură nu se judecă și nu se valorifică după suma puterii ei, ci după suma iubirii dintre oameni, care se dezvoltă și capătă expresie în legile și așezămintele acelei culturi». Acest dascăl iubitor de oameni și poezie poartă un nume în eternitate… ELENA ZARESCU… și ne trimite cu dragoste din ceruri petale de crin…

prof. Mioara Ohîi