Motto I: ,,Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii.”

Eminescu – Venere și Madonă

Motto II: ,,De-așa vremi

se-nvredniciră cronicarii și rapsozii,

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și Irozii…”

Mihai Eminescu – Scrisoarea a III-a

În 1863, la Iași, ia ființă societatea culturală Junimea, iar după patru ani, la 1 martie 1867, apare revista societății – Convorbiri literare. Este momentul când cultura și literatura română pășesc pe calea afirmării de sine, ies din provincialism și se înscriu în europenitatea culturală. Aici vor evolua scriitori etichetați drept clasici: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Coșbuc și mulți alții. Junimea și revista Convorbiri literare vor anunța, „direcția nouă” în poezia și proza română printr-un articol program, al cărui prim episod era publicat în numărul din 15 mai 1871 opusă celei de până atunci, gest hotărâtor și benefic intr-o Românie tânără și ea ca și întemeietorii Junimii: Petre P. Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor și cel ce va deveni „spiritus rector”- Titu Maiorescu, întâiul critic literar român și unul dintre făuritorii României moderne.

Pentru a oferi un model aspiranților la gloria literară, junimiștii au dorit să alcătuiască o antologie de poezie autohtonă:

„Însă din miile de poezii cetite, societatea nu a putut alege un număr suficient pentru a compune un volum și dintr-o colecțiune de poezii frumoase a ieșit o critică de poezii rele.” Aceasta era starea de fapt pe care o stabilea Titu Maiorescu în O cercetare critică asupra poeziei române la 1867, articol exemplar pentru debutul criticii literare adevărate în literatura noastră și în care va avansa și un breviar de estetică literară (o estetică in nuce), folositor în validarea poeziei adevărate și anularea nonpoeziei. Încercând să detecteze motivele nivelului precar al culturii române, într-un articol din 1868: În contra direcției de astăzi în cultura română -Titu Maiorescu conchide: „Vițiul radical […], în toată direcția de astăzi a culturii române, este neadevărul, pentru a nu întrebuința un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr până în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”.

Peste câțiva ani, în 1871, Maiorescu lua încă o dată „pulsul” literaturii și mai ales „starea poeziei”, într-un articol – piatră de hotar în literele noastre tinere – cu nebănuite urmări pentru moment și pentru un destin; articolul (indicând) cu „degetul său de lumină” (Eugen Lovinescu) – Direcția nouă în poezia și proza română. El constată ivirea, din valurile vremii și tumultul epocii, a unei literaturi „încă jună […] care prin spiritul ei sigur și solid, ne dă primul element de speranță legitimă pentru viitor». Și continuă, peste rânduri, că „în poezia și proza română se impune o direcție nouă, caracterizată „prin simțământul natural, prin adevăr, prin înțelegerea ideilor, ce omenirea întreagă le datorește civilizației apusene și totodată prin păstrarea și chiar accentuarea elementului national”. Apoi, pentru a întări demonstrația și a afirma direcția nouă, Maiorescu stabilește o scară de valori, în care, surprinzător, după Alecsandri, este citat un poet cvasinecunoscut – Mihai Eminescu. Este, cronologic, cea dintâi recepție re(cunoscută) public a poeziei eminesciene.

Începuturile artistice (poetice) ale marilor creatori stau sub zodia imitației. Încep prin a fi alții și, prin „devenire”, sfârșesc prin „a fi ei înșiși”. Cei neînsemnați sunt o viață „alții” și niciodată „ei.”

Eminescu înainte de Eminescu a fost, rând pe rând, Alecsandri, Eliade, Bolintineanu, Alexandrescu și mulți alții. Nu trebuie să omitem, din această înșiruire, poezia populară-model pentru toți poeții de până atunci. Conștient de această ipostază tranzitorie, va debuta într-o revistă românească, aparent mai puțin pretențioasă: Familia lui Iosif Vulcan, nașul său literar, în 1866. Dacă și-ar fi suprasolicitat harul, ar fi putut „tatona” Convorbirile, care apăreau, oricum, de la 1 martie 1867 și n-ar fi lăsat nisipul timpului să se scurgă până în 1870, când, în aprilie, i se publică Venere și Madonă, urmată de Epigonii și Mortua Est, până în 1871, unde Poetul este „Eminescu deplin”; stângăciile sunt ale „albatrosului” înainte de înaltul zbor.

Apariția în Convorbiri literare a poeziilor eminesciene are, pentru junimiști și cititori, semnificația unei descoperiri. Iacob Negruzzi, redactorul Convorbirilor literare, în Amintiri…, își amintește interesul deosebit cu care a citit prima poezie a necunoscutului Eminescu, trimisă fără nicio recomandare, de la Viena: „În sfârșit, am dat de un poet”, i-ar fi strigat el lui Maiorescu, înfățișându-i Venere și Madonă. Maiorescu însuși ar fi spus: „Ai dreptate, aci pare a fi un talent adevărat”. La numai câteva luni de la publicarea celor trei poezii, Maiorescu își începe publicarea Direcției noi …, cu numărul din 15 mai 1871, în care se face prima recunoaștere publică a locului deosebit ocupat de Eminescu, în încă tânăra noastră poezie. Ne întrebăm, cu îndreptățire, nu cumva pentru Maiorescu posibilitatea lansării Direcției noi… este legată de apariția lui Eminescu?

Titu Maiorescu își afirmase criticismul începând din 1867, când neagă valorile consacrate și iubite în epocă, descurajând epigonismul contemporanilor și impunând exigențe noi artei poetice autohtone. Pentru a deveni șef de școală, de direcție nouă și a o plasa în locul celei decăzute, trebuia să o impună cu autoritatea sa critică și afirmarea ei elocventă. De ce nu anunță Maiorescu Direcția nouă… mai devreme? Toate elementele de susținere a acestei orientări, cu excepția lui Eminescu, existau, de fapt, încă înainte de 1870. Care sunt aceste elemente?

Alecsandri. Un Alecsandri relativ nou, ca autor al Pasteluri-lor, pe care le publică, pe cele mai multe, între 1868-1870. Citarea acestuia în fruntea noii direcții avea un rost mai mult reprezentativ și de ordin strategic, poetul bucurându-se de o adevărată regalitate literară. În acel moment, întreaga sa operă se constituise, cu puține excepții; el reprezenta gloria generației trecute, el îi putea da Direcției… o aureolă, dar nu o putea justifica. Această Direcție… trebuia impusă de tânăra (noua) generație. Dacă Maiorescu ar fi crezut că noile elemente puteau fi reprezentate de Bodnărescu, Cugler, Șerbănescu, Petrino et eiusdem farinae, ea, Direcția…, ar fi putut fi afimată din 1868-1869, fără a fi pierdut ceva. Indiscutabil, Maiorescu nu se grăbea a o clama, avându-i exponenți pe aceștia. Nu ei o reprezentau. Criticul, cu nuielușa de alun, căuta izvorul noii orientări și, după publicarea lui Eminescu, crezut, întemeiat, a o descoperi în poemele acestuia. De aici și graba în care își compune articolul, numai după trei versiuni eminesciene. Intuiție de mare critic, o intuiție artistică fără reproș (deși acestea au fost cu duiumul în epocă), intuiție împlinită, anunțată de surpriza poetică Eminescu. Actul era de o temeritate critică ieșită din comun, cu atât mai de mirare la un critic atât de circumspect ca Maiorescu.

Și în urmare citatul, care a făcut epocă și a impus o direcție fundamentală în literatura noastră, devenită astăzi clasică: „Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum așa de puțin format, încât ne vine greu să-l cităm după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvântului, este dl. Mihail Eminescu.” Este momentul astral al literaturii noastre care descoperă și impune poetul și Direcția nouă…, al cărei etalon devine.

Peste ani, în 1889, la „ptrecerea” în eternitate a poetului, încă o dată Titu Maiorescu scrie un studiu-reper: Eminescu și poeziile sale, prin care intuiția din 1871 este împlinită cu asupra de măsură, acum „poetul atât de puțin format” este „geniul Eminescu”: „Acesta a fost Eminescu, aceasta opera lui. Pe cât se poate prevedea, literatura poetică română va începe secolul al 20-lea sub auspiciile geniului lui…”.

Întâlnirea criticului și poetului este momentul astral al literaturii române.