Ana-Cristina Margu și „Cercul umanității”

Prezentat la Bookfest București 2025, pe data de 1 iunie, noul roman al Anei-Cristina Margu, „Cercul umanității”, apărut la Editura Eikon, București, 2025, ne prezintă o comunitate ideală, așa cum ar trebui să arate sau să fie, dacă nu toate, majoritatea societăților omenești. Realizatoarea proiectului Atrium Heights, Harper Thompson recunoaște că: „N-am realizat cu adevărat cât de mult aveam nevoie de această comunitate până când n-am găsit-o” (p. 420), amintind, parcă, de spusele lui Blaise Pascal: „Nu te-aș fi căutat, dacă nu te-aș fi găsit.” Printre protagonistele romanului, o întâlnim pe Catalina: „scriitoare de biografii, un maestru al cuvintelor ce transformă experiențele și emoțiile altora în capodopere literare” (p. 243).

„Prin intermediul poveștilor celorlalți, încearcă să înțeleagă complexitățile și contradicțiile propriei ființe… Ea scrie despre alții, deși, este posibil ca cea mai mare biografie nescrisă să fie chiar a ei” (p. 244). Speculând, am putea spune că prenumele autoarei, Ana-Cristina, poate genera pseudonimul Catalina. Reală ori nu, autoarea ne propune o zonă rezidențială, cum puțini și-ar imagina-o, pe care o populează cu personaje încercate de viață și cărora își propune să le ofere ce n-au avut: „În imaginația mea, am creat o lume plină de personaje, fiecare cu povestea și universul său” (p. 421). Aici, îl întâlnim pe Sam, Samuel Bishop, „refugiat fără nimic, cu excepția visurilor sale” (p. 192), din Damasc, Siria, din cauza războiului și care, printr-o întâmplare nefericită, își pierde vederea, dar reușește să picteze, în continuare: „Folosesc tuburi (de vopsea – n.n.) marcate Braille. Iar în rest, las sentimentele să-mi ghideze mâna” (p. 200). Sam o cunoaște pe Lila, Lila Hadid, la rândul ei refugiată din Bagdad, Irak, care, în timpul unui bombardament pierde pe cei dragi și se refugiază la Barcelona, în Atrium Heights, unde „și-a realizat visul de a studia medicina” (p. 204). Tot aici, îl găsim pe „Oscar Montgomery, cunoscut de toți drept „Oz” (p. 215), „muzicianul care, deși își pierduse auzul, continua să compună” (p. 37), „alchimist al sunetelor, care transforma tăcerea în muzică” (p. 36),„folosind vibrațiile muzicale simțite de întregul său corp” (p. 40), care recunoaște că: „Surditatea m-a învățat multe lucruri, inclusiv să apreciez tăcerea”(p. 173). Un loc aparte îl ocupă siamezele Celeste și Mirabelle, „două tinere femei unite la nivelul spatelui” (p. 47), și dorința doctorului Marcel Ivanov de a le separa. Iar dacă doctorul n-a reușit, autoarea le transformă în sirene și le trimite în mediul acvatic, unde, se pare, că și-au găsit liniștea. Printre poveștile colocatarilor, autoarea ne prezintă și pe cea a realizatoarei acestui „complex, viu, mozaic cultural și uman” (p. 76), începând cu copilăria, „o fetiță de 5 ani, cu ochi albaștri și păr blond”, lăsată la poarta unui orfelinat, cu actul de naștere și câteva lucruri. În timp, devine „o adolescentă de 16 ani… în grădina orfelinatului” (p. 81). „La optsprezece ani… pășea cu încredere pe porțile Universității din Barcelona” (p. 86). „Anii trecuseră, iar ea devenise o femeie puternică și independentă. Când destinul i-a încrucișat calea cu Alfonso, un bărbat nu doar frumos, ci și bogat, Harper a înțeles imediat că aceea era șansa ei de a-și rescrie destinul” (p. 87). „Acum, o femeie prosperă și respectată în lumea afacerilor, Harper își folosea influența și resursele pentru a sprijini educația și dezvoltarea tinerilor defavorizați, devenind un adevărat mece- na” (p. 89). Nepoata lui Mark Thompson, „renumit învățat și filosof ” (p. 282), purta cu sine „moștenirea unei familii pline de cultură, pasiune, dar și de tragedii” (p. 283). De aici, poate, și compasiunea sa pentru cei care au suferit.

O locatară deosebită este Valeria, care „se confruntă zilnic… cu realitățile sinesteziei sale” (p. 229), acea asociere de senzații, de natură diferită, care dau impresia că sunt una simbolul celeilalte, senzații diverse (coloristice, muzicale, afective, olfactive, tactile, auditive etc.) care își corespund în plan afectiv. „Sunetele stridente sau neașteptate aduceau explozii de roșu și galben” (p. 229). Pentru Valeria, „Arta și limbile străine au devenit într-o zi refugiul ei” (p. 231). „Limba Latină era un amestec de culori pământii…, greaca… un albastru profund (ibidem), limba sanscrită… roșu aprins și portocaliu” (p. 233), „lumea limbii ebraice… o paletă de culori: albastru închis și verde smarald” (p. 234), manuscrisul copt… galben nisipos și ocru” (ibidem). Zona rezidențială oferă nu numai condiții materiale impecabile, dar și condiții cultural-spirituale de o înaltă calitate: bibliotecă, cinematograf, locuri de dezbatere sau de susținerea unor spectacole, în aer liber, de muzică ori circ, alături de cele de odihnă, grădinărit sau joacă, pentru copiii din Atrium Heights. Aici amintim biserica în care „credincioși din toate orientările spirituale… musulmani… catolici și ortodocși, veneau acolo în căutarea serenității” (p. 112), deoarece „esența credinței: (este – n.n.) iubirea, acceptarea, compasiunea” (p. 114).

De amintit este și pasiunea Isabellei pentru arheologie care se va muta în complex pentru că avea informații despre existența unui pasaj subteran sub fundația complexului rezidențial și voia cu ardoare să-l găsească. Interesante sunt, de asemenea, spectaco- lele lui „Leonardo, iluzionistul enigmatic” (p. 242). Autoarea amintește și de „Rachel Weisz, o bătrână octogenară” (p. 207), scăpată, în mod miraculos, din lagărele exterminării, în cea de-a doua conflagrație mondială, care taie gardul de sârmă, ce împrejmuiește zona rezidențială, așa cum procedase în copilărie, și scăpase cu viață. În mod armonios, autoarea povestește despre multe alte persoane, venite din colțuri diferite ale lumii, de culturi și profesii diferite, care se înțeleg, unele pe altele, se ajută reciproc, se confesează și se găzduiesc, la nevoie. Martori ai evenimentelor din lumea contemporană, am putea afirma că romanul Anei-Cristina Margu este prea frumos ca să fie adevărat, dar respectăm opinia domniei sale: „Nu toți vedem lumea așa cum este… Fiecare dintre noi poate contribui la o operă de artă colectivă… Fiecare dintre noi adaugă ceva unic acestei lumi” (p. 420).

18 iunie 2025

Mioara Ohîi, de la „Poemele tinereții” la „Comoara amintirilor”

Recentul volum de versuri, „Comoara amintirilor”, al Mioarei Ohîi, apărut la Editura Hoffman, din Caracal, în 2025, ne prezintă două ipostaze creative ale autoarei, tinerețea și senectutea, dacă nu ne grăbim cu aprecierile. Spunem așa, deoarece, chiar autoarea a conceput volumul în două părți, mai întâi „Poemele tinereții” și apoi, „Comoara amintirilor” – ca un atu al senectuții. Indiferent de aranjamentul său, în ambele secțiuni, tema centrală rămâne copilăria, pentru că, spune autoarea: „în fața copilăriei…/ mă revăd/ senină și luminoasă” (Copilărie, pp. 54-55). „Pedepsită/ La dragoste nesfârșită” (Luminare, p. 7), autoarea invocă viața: „Să vină primăvara/ Și reîntoarcerile/ De tot felul.” (Vina plecării, p. 18) „Fug de iarnă în speranța/ logodirii cu răsăritul” (Fuga, p. 9), „Veghez la sfârșitul zăpezii…” (Veghe la sfârșitul zăpezii, p. 13), pentru că: „în iarna aceasta/ a nins/ cu semne de întrebare” (Uitare, p. 41), „neostoite semne de întrebare” (Vis, p. 34) și, chiar dacă „Sună cineva la/ Pragul de apus al casei…” (Cadran, p. 17), „Veghez la propriu-mi sfâr- șit…” (Veghe, p. 25) se confesează autoarea.

Mărinimoasă, în „Comoara amintirilor” autoarea ne invită la masă: „masa aceasta fără pretenții…/ E plină cu de toate”, rememorând copilăria: „mi-aduc aminte c-am trăit acolo/ între soba zidită și lacra cea nouă/…/ a rămas acolo un ciob de amintire…” (Neliniștea copilăriei, pp. 56-57), la umbra naturii: „Cunosc bine copacul acela,/ E prietenul meu./ În fiecare dimineață/ Eu îi țin mantia cerului/ Cu care se îmbracă/ Și lumina/ În care-și spală fața…” (Prietenie, p.65). Un loc aparte, în versul poetei, îl ocupă satul natal, cu apa Sâmnicului, „mângâiat de sălcii despletite” (Duminica satului, p. 71), pentru că: „Satul meu avea liniștea lui” (Liniștea satului, p. 70), amintindu-și:„Cândva am plecat de acasă…/ Am plecat să caut lumina/ Să văd, să cred…” (Cândva, p. 67), plecare plătită mult prea scump: „Zadarnic mă întorc prin bătătură/ Cu pașii rătăciți de căutare,/ Pustiu e sufletul/ ce dezlănțuie singurătățile” (Popas, p. 66), toate acestea, într-un cadru mai larg: „Mirajul Oltului” (p. 84), constatând nostalgic: „ce trist e satul/ când bunicii au plecat!” (Bunicii, pp. 89-90). Fugind de iarnă, poeta dorește: „Să vină primăvara” (Să vină primăvara, p. 20), neuitând că: „Fusul toarce vremea uitată” (Mirajul Oltului, p. 84), ignorând, parcă, vara și toamna, chiar dacă: „E ceasul plecării în timp/ spre alt anotimp” (Am adunat, p. 91). Oscilând între entuziasm și nostalgie, poezia Mioarei Ohîi este presărată de metafore: „Iarna/ Câmpie de fluturi” (p. 8); „Pragul de apus al casei” (p. 17); „inima nelocuită de iubire” (p. 36); „poarta zilei” (p. 39); „ecourile ideilor” (p. 45); „pădurea de vorbe” (p. 46); „traista timpului” (p. 64); „ghemul vremii” (p. 66); „fir de gând” (p. 70); „umbra gândului” (p. 72) și altele, unele chiar oximoronice: „umbra luminii” (p. 78); „Raze întunecate” (p. 10) ori „Înnoptez în veghe” (p. 103). Iar pe lângă metafore, multe, multe puncte de suspensie! Cu toate acestea, credem că autoarea rămâne optimistă, chiar dacă „se aud pași la marginea lumii” (Neliniștea copilăriei, pp. 56-57): „Aici e capătul lumii…/ Ce-ar fi să-l alungăm/ mai departe?/ am mai câștiga spațiu…/ Aici e capătul vieții?/ haide să-l împingem/ ceva mai încolo/ și să mai trăim puțin/…/ Aici e hotarul dintre/ întuneric și așteptare./ Alungați întunericul,/ să fie doar/ Lumină…” (Capătul lumii, p. 60). Originale ori nu, versurile Mioarei Ohîi sunt de o autenticitate vădită, declanșând retrăiri în gândurile multora dintre noi.

17 mai 2025

Ionela Dinescu și eseul monografic „Constantin Daniilescu”

Volumul intitulat „CONSTANTIN DANIILESCU – eseu monografic”, apărut la Editura „Antim Ivireanul”, Râmnicu- Vâlcea, 2025, al arhivistei Ionela Dinescu (Nițu), doctor în istorie, este dedicat unui „cercetător al istoriei locale, un animator al vieții culturale interbelice” (p. 9), dascălul Constantin Daniilescu. Lucrarea face parte din preocupările oamenilor de știință dedicate proiectului „Râmnicul tradiției – Râmnicul modern și contemporan – Râmnicul în viitor”, derulat de Forumul Cultural al Râmnicului, înce- pând cu anul 2023, cu sprijinul financiar al Primăriei municipiului Râmnicu-Vâlcea. În esență, studiul se oprește asupra vieții și activității de institutor și cercetător al istoriei locale, întreprinse de Constantin Daniilescu, preocupările din cadrul Ligii Culturale, Secția Râmnicu-Vâlcea și travaliul său intelectual, ca director al publicației Naționalul Vâlcii. Constantin Daniilescu s-a născut (1880) și a murit (1962) în comuna Scundu, județul Vâlcea.

Ca dascăl haretian, a activat, în principal, la Școala Primară Mixtă nr. 1 Rm. Vâlcea, al cărei director a și fost. Dovada aprecierii muncii sale este medalia „Răsplata muncii pentru învățământ” (p. 13, 21) și premiile în bani, primite de-a lungul carierei. Ceea ce l-a făcut însă mai cunoscut sunt activitățile culturale desfășurate în slujba celor mulți, prin înființarea și activitatea sa din Cercurile culturale, Bibliotecile populare ori Șezătorile culturale. Demne de luat în seamă sunt cercetările sale istorice: O istorie a școlilor care au funcționat în Rm. Vâlcea; Istoria Spitalului din Rm. Vâlcea; Schița monografică a comunei Scundu; familia Mărăcinescu din Cacova ori Monografia Orașului Râmnicu-Vâlcea (pp. 34-35). Amintim, de asemenea, activitatea paleografică, „transcrierea documentelor scrise cu caractere chirilice” (p. 41), colaborarea sa la revista „Arhivele Olteniei” și, mai ales, activitatea sa ca secretar și bibliotecar la Naționalul Vâlcii. Constantin Daniilescu s-a implicat intens în apariția și activitatea Ligii Culturale, Secția Rm. Vâlcea, pentru întărirea conștiinței naționale și pentru unitatea de cultură, de limbă și simțire a Românilor de pretutindeni (p. 48). Principala realizare „a fost Biblioteca Ligii” (p. 53): meritul înființării bibliotecii e al secretarului care e și bibliotecar (p. 54). „Biblioteca era alcătuită cu precădere din cărți de literatură, geografie, călătorie, istorie, științe, didactice, filosofie, drept, religie etc.” (p. 58). „În percepția publicului era numită Biblioteca Daniilescu” (p. 59). Activitatea sa se reflectă și în elaborarea Buletinelor ligii, a Dărilor de seamă privind activitatea acesteia ori în susținerea Conferințelor publice în care erau prezenta- te „subiecte de interes general” (p. 69). „Personalitatea culturală, multivalentă a lui Constantin Daniilescu a ieșit cel mai mult în evidență din activitatea desfășurată ca director al publicației Naționalul Vâlcii, pe care a păstorit-o pe toată perioada apariției, între 1928-1937” (p. 72). „Prețuită de mulți vâlceni” (p. 73), publicația a promovat, la început, politica Partidului Național, condus de marele istoric și om politic Nicolae Iorga. Apreciată ca „revistă literară enciclopedistă” (p. 74), publicația abordează teme legate de: „grija pentru salvarea economiilor cetățenilor” (ibidem); „înființarea școlilor de agricultură” (p. 75); „importanța cadastrării țării” (idem); „medicina muncii” (idem) și multe articole privind buna administrare a orașului — „starea drumurilor, a trotuarelor, curățenia din oraș… alimentarea cu apă potabilă…-” (p. 76), propunând, chiar, și soluții. Varietatea articolelor, cu subiecte locale și naționale, o îndreptățesc pe autoare să afirme: „Gazeta lui a fost o veritabilă cronică a evenimentelor din țară și județ” (p. 79). Nu trebuie uitată preocuparea sa privind „culegerea de folclor din zona Vâlcii… și publicarea versurilor multor cântece culese de el din satele unde a funcționat ca învățător” (p. 80). Un loc aparte l-a ocupat propunerea sa pentru „înzestrarea orașului Rm. Vâlcea cu un palat cultural, care să adăpostească o sală de teatru, o sală de lectură cu bibliotecă, un muzeu și câteva camere” (p. 95). Toate acestea și multe altele cuprinse în volumul prezentat, o îndreptățesc pe autoare să-l caracterizeze ca: „Adevărat patriot român, om de cultură complet, iubitor de țară și de istorie națională, care prin acțiunile sale a marcat profund viața culturală vâlceană în perioada interbelică” (p. 97). Ca anexă, volumul cuprinde „Note și amintiri din 1915-1918. Concentrări, Războiul și Captivitatea” lui Constantin Daniilescu, decorat cu medaliile Coroana României și Virtutea Militară (p. 16), care ne oferă date despre „Războiul meu” (p. 112), despre participarea sa la acest mare conflict mondial, despre înzestrarea și disciplina armatei române și multe puncte de vedere personale despre cum ar fi trebuit, cum ar fi fost corect. Regimul comunist, instaurat după 1945, a preluat „Biblioteca Daniilescu”, iar domnia sa a predat Arhivelor Statului, în anul 1956, Arhiva Secției Ligii Culturale Rm. Vâlcea (p. 71). Acestea, alături de colecția ziarului „Naționalul Vâlcii” și alte documente, au făcut posibilă apariția acestui eseu monografic, prin fericita întâlnire dintre cercetătoarea Ionela Dinescu (Nițu) și documentele arhivistice.

25 mai 2025