Era atât de frumoasă,

avea sub piele o liniște clară,

un glonț de tăceri cald încă

din care coborau mame triste

și îngeri

nici azi nu spune nimic

respiră printr-o crăpătură îngustă

între piele și aer.

Liftul nu urcă, trebuie s-o iei pe jos, deseori e așa, cari

două sacoșe

și umbra unor animale

spre abator

nu e numai sânge uscat, e mai ales lehamite

o zi ca oricare alta, weekend

de două trei ori pe an.

Blocul absoarbe nopțile prin pereţi.

sunt la balcoane haine ude atârnate peste o țară întreagă.

Pădurea înaintează,

intră în ţevi, în oase,

în buzunarul de la piept

unde biletul de tren i s-a lipit de carne

două cratere pline cu apă

două iazuri cu cearcăne, ochii ei

când vii? când vii?

La capătul șinelor

lacrimile mamelor au mereu program prelungit.

Ele știu

mai bine ca orice mecanic

orarul plecărilor, venirilor,

serialele turcești, indiene

savoarea lor în aerul decorat doar cu

violeta de Parma care anul acesta

a fost beată de flori, doamnele mele

o să vă pun frunze la prins

în apă

mereu le înmulțesc așa, din frunze

dar niciun tren nu ne aduce înapoi întregi,

se spune că celulele mor mult înaintea noastră.

așa că noi sosim în bucăţi:

o mână, un nume,

o fotografie cu cineva de nerecunoscut.

Inima oricum își va scoate la final din priză propriul zgomot.

Coridorul acesta e lung și gol,

pe pereţi atârnă tuburi

și un abur dulce din linia continuă

îmbrățișările nu se pot scrie toate pe piele

cele mai multe rămân scrise doar în gând,

statistic, e un AVC la 50 de singurătăți

un tendon lipsește din mângâiere, dragostea depinde de o diluție

și de o linie pe monitor.

Într-o zi mai ajung înapoi

doar câteva haine împăturite,

le vei lăsa lângă tomberonul din cartier

oricum, e nebunie prin șifoniere

vânt, vând apartament confort doi…

Plecarea intră totdeauna prin gură,

ne decojește încet,

strat după strat.

Dinţii capătă luciu de sârmă udă,

respiraţia cară frunze

până adânc,

acolo unde

liniștea e profundă

Stii, copile, acum în gara veche nu se mai vine cu schele

nimeni nu mai dă cu var.

Mâinile mamei sapă sub casă,

sub borcanele cu dulceață, sub fotografii

sub febra mea de 40 și sub drumul către școală

în toate direcţiile deodată.

Ridică la suprafaţă cioburi,

oase mici,

cuvinte de copil din diminețile primului noiembrie.

E un bec economic

pe holul în care stăruie și acum mirosul de lapte

literele de pe ușă au curs la vale cu ploaia

s-au oprit într-un canal colector.

Atât de frumoasă, avea sub piele o liniște clară,

un glonț de tăceri cald încă

din care coborau mame triste

și îngeri.

Nici azi nu spune nimic,

respiră printr-o crăpătură îngustă

între piele și aer.

mai este cineva aici

mai este cineva aici

mai este cineva aici.

Cândva, toate devin atât de frumoase