Leac pentru iubire

Ți-amintești, doamnă doctor, cum îmi spuneai să-mi cobor

sufletul din pat direct în dimineață,

altfel îmi vei prescrie să mor

ca să mă vindec de viață?

 

Prin niciun simț nu ți-era dat să observi

că moartea-ncepuse să mă-ncerce cu botul,

iar eu mă rușinam că-mi pusesem lipitori reci pe nervi

și-așteptam să mi se schimbe ființa cu totul.

 

Ochii mei colindau lumea-n galop

și prin odaia mea mică se zbăteau, din fereastră-n fereastră,

până când gravitația din al tău stetoscop

i-a așezat în orbite ca pe-o lacrimă albastră.

 

Când ca un pahar gol de vis, sufeream,

palmele tale păreau două iluzii mângâietoare,

și, după-mbrățișarea din grai, te credeam,

dintre doctorițele lumii, cea nemuritoare.

 

Să nu mă-ntrebi când vindecarea-ncepu,

sau să nu-mi ceri să scriu ce gust avea-ntunericul și ce miros lumina,

atunci când mi-ai spus să-ncerc să-ți spun tu,

ca apoi să-mi poți lua cu mâna și plânsul și vina.

 

Auzeam cum în mine toți zeii se rup

și cum graiul tău aducea a muzici celeste,

când îmi spuneai că am cel mai vorbitor trup

lăsat de suflet, ca vamă, la intrarea-n poveste.

 

Tu ziceai Da, eu spuneam Nu,

că nu credeam nicicum în vindecări de la sine,

și că deși mă va durea la-nceput, să-ți spun Tu,

și-am să văd cât de rău se poate muri și de bine.

 

Mi-amintesc doar că te-ntrebam zi de zi,

așteptând, ca-un nebun, fiece dimineață,

dacă de suflet și de tine mă pot vindeca, de-oi muri,

cum de vis, și de viață…

 

 

 

 

DISTIHURI DE FINAL

Nu-i nimic de aflat, nu-ntreba,

căci ce-a fost Viitor e, nu va!

 

Nu-i nimic de-nțeles din ce tac,

când cu ochii te sorb ca pe-un mac,

 

c-ai plecat tulburată în mit,

și-aveai ochiul prin plâns rătăcit.

 

De m-atingi, doar te simt, nu te văd,

și te-ndur ca pe-un gram de prăpăd.

 

C-un sărut sufletul ți-l deschid,

și îmi pare un uger cu vid.

 

Cum un trunchi, toamna, de putregai,

lacrima de pe-obraji mi-o ștergeai

 

și-mi vorbeai, dar eu nu-ți răspundeam,

că din mine de-o viață lipseam.

 

Mă-ntâmplam și-mi trăiam, ca-n păreri,

viața, trist, din prezent înspre ieri,

 

deci chiar de-i netrăit, nu-ntreba

de trecut dacă e, ci de va!

 

Moarte comună

Tu ești azi prima lacrimă

ce-i deschide plânsului meu poarta,

dar mai e timp doar de-un pas, ca o palidă cratimă,

și-o să ne mărginim doar cu soarta.

 

Ne-a rămas să murim, uitând de soroc,

îngrădindu-ne viețile cu-aceeași moarte,

și, deși cât timp eu te-am iubit din izvor, tu m-ai urât la noroc,

sufletul meu în el nu te-a stins, ci atât a știut să te poarte.

 

De priviri, numai chipul ți-a fost de vină,

când ochiul meu blând te-a tot vălurit,

iar când pașii-ți lăsau urme-adânci în lumină,

din ele, zile-n șir, soarele-a răsărit.

 

Dacă vrei să murim simultan, s-ai răbdare,

chiar de-o fi zi de zi sau nicicând,

și să-ți scoți sufletul la defilare

chiar în lumile din primul rând!

 

De trăit cât timp știu că mai am, mi-a rămas să te rog

lacrima-n palme mereu să mi-o duci,

că-n orbite am numai furtună și smog,

colindate de ochii-mi rătăciți și uituci.

 

Singuri azi, dac-o fi să murim împreună,

măcar moartea, ca doi siamezi, s-o-mpărțim,

că doar ea, de-unde-am fi, ne adună,

unul pe-altul ca-n final să ne risipim!