DE ȚI-AȘ FI SPUS…

(ecoul unei tăceri cu gust de dor)

Am simțit.

Din prima clipă în care ochii tăi nu au căutat nimic,

dar au găsit totul.

Și m-a cuprins un fior.

Pentru că unele iubiri sunt atât de mistice, încât nu se trăiesc –

se nasc,

se ascund sub piele,

și ard mocnit în cele mai reci colțuri ale minții.

Ți-am răspuns mereu cu jumătăți de gesturi,

la întrebări al căror ecou ne-ar fi mistuit.

Mi-am pictat pe piept armura nepăsării, ca să ascundă

o inimă ce bătea haotic când mă priveai.

Știu că ai așteptat;

Printre cuvinte, ochi și buze,

Dar eu am doar o silabă furișată-n umbre,

cuprinsă-n lanțuri de dorință vorace și pasiune.

Și totuși,

întunericul feeric al nopții ne aduce împreună într-un vis

în care nu ne spunem nimic –

ci doar renaștem într-o singură bătaie a inimilor noastre.

De ți-aș fi spus…

 

 

 

DACĂ AI ȘTI…

(vocea stelei care n-a mai îndrăznit să cadă)

Am tăcut.

Nu din nepăsare, ci din prea mult.

M-am zbătut în brațele agoniei și m-am topit în labirintul

singurătății;

Ca nu cumva trăirile mele să frângă aripile unei povești

născute dintr-o unduire chemătoare de gene.

M-am ascuns în iluzia unui univers de liniște,

printre priviri ce au întârziat o secundă,

printre gesturi pe care le-am îmbrăcat în indolență

ca să nu trădeze.

Tu – erai galbenul profan al vieții mele;

Eu – un zvârcolit între ceea ce simțeam

și ceea ce nu îndrăzneam să fiu.

Dar am fost…

în gânduri, în nopți, în vise și în neputințe.

Am simțit –

din umbră, fără cuvinte,

resemnat în mijlocul unei văpăi ce mă topea pe dinăuntru.

Dacă ai ști… câte poezii am scris pe retină

și câte mi-au sfâșiat – necruțător – inima.

Dacă ai ști…