FAȚĂ ÎN FAȚĂ

Uneori sufletul meu

iese din trup

și colindă singur

prin ținuturi străine,

oamenii spun

că este, cred ei,

mult mai înalt

și mai înțelept decât mine.

 

Acum s-a așezat

pe scaunul meu,

fruntea îi strălucește

sub lună,

,,Ei bine, ce mai faci

mă întreabă, ți-e greu?”,

rămânând răvășit

cu o carte în mână.

 

Abia se aud cuvintele

prin aerul greu,

casa mi se umple de noapte,

,,Am obosit”, îi spun eu

și simt pe umărul stâng

atingerea unei șoapte.

 

,,Suntem, mi-a zis El,

precum zilele-n calendare”

și-am simțit,

peste pragul casei trecând,

lacrima grea și parfumul

de lumânare..

 

 

 

 

 

ȘOIM

Scriu direct cu inima

poemul pe care îl port

toată viața pe umăr,

oamenii nu îl văd

dar mi se citește

pe frunte povara,

 

Uneori rămânem în balanță

între două sunete,

viața și moartea

sunt doar sfere

ale materiei ancestrale,

nimic nu este întâmplător,

ochiul nevăzut mă pândește,

râd și plâng

purtând pe umăr poemul

ca pe un șoim flămând,

înainte de vânătoare…

 

 

 

 

 

GUNOIERII

 

Eu am văzut

acei oameni

cu sufletul risipit,

m-a oprit

suferința de pe umerii lor

și ne-am privit…

 

Nimic nu se putea

adânci mai mult,

lumina din ochii lor

nu se putea schima

pe nimic…

 

Pe străzi,

gunoierii au strâns

umbrele nopții

și le-au pus la ilic*…

 

* ilic- pieptar țărănesc, fără mâneci