Încă de la începuturile sale, fiinţa raţională numită om a refuzat izolarea, apropiindu-se de ceilalţi, alături de care și-a conturat nevoile, instinctele și aspiraţiile.

Fără îndoială, fermentul care a născut și a impus familia, tribul sau ginta ca expresii ale evoluţiei a fost instinctul social. Colectivităţile numeroase, vânătorii nomazi care gustau senzaţia inedită a stabilităţii legându-se de pământurile care îi hrăneau, s-au transformat, lent și inevitabil, în solide comunităţi teritoriale, temelia viitoarelor popoare.

Enigmatice și, în același timp, fascinante, urmele primelor civilizaţii se topesc în întunericul miturilor, legendelor, fiind imposibil de descifrat în maniera riguroasă a oamenilor de știinţă contemporani. Care au fost primii Adami și primele Eve care au îmblânzit animalele și au descoperit focul? A existat o limbă comună sau, dimpotrivă, marile continente au plămădit idiomuri aparte, adaptate particularităţilor geografice?

Cuvintele și-au extras, cu siguranţă, esenţa din urletele animalelor și din ţipetele păsărilor, fiind modelate apoi de tiparele raţiunii. Omul a învăţat să vorbească pentru a putea supravieţui, în mijlocul unei naturi care îl putea ocroti sau ucide. Remarcabila lui inteligenţă a compensat evidenta fragilitate biologică.

Trăind în grup, a înţeles necesitatea unui conducător și a încercat să menţină echilibrul între el și ceilalţi. S-au cristalizat, astfel, legăturile de rudenie și intere- sele economice comune, nucleul satului primitiv. Corturile (din diferite materiale) au fost primele dovezi ale întemeierii unei așezări. Din ele s-au dezvoltat bordeiele și, mai târziu, casele, ca elemente ale unui confort incipient, marcând, însă, o separare definitivă a familiilor, o căutare a intimităţii.

Locuinţele adăposteau, de regulă, trei generaţii, legate între ele prin filiaţie directă (bunici, părinţi, copii), vârsta oferind prestigiul absolut, generator de experienţă și înţelepciune. Obiceiurile reprezentau moștenirea strămoșilor, creuzetul de cunoștinţe pe care cei bătrâni se simţeau datori să le transmită celor de lângă ei. Relaţiile între membrii unei familii și restul colectivităţii rurale au continuat să rămână suficient de apropiate pentru a-și oferi reciproc sprijin în momentele în care prezenţa celorlalţi era necesară. Universul rural reprezenta „axis mundi”, era spaţiul de convieţuire în care se consumau micile drame cotidiene și martorul necesar al momentelor esenţiale din viaţa unui individ (nașterea, nunta și moartea). În general, limitele satelor erau destul de rar depășite de către cei care se născuseră aici, doar războaiele, invaziile sau catastrofele naturale determinându-i pe aceștia să se stabilească în altă parte. De cele mai multe ori, aceste retrageri demografice erau temporare, locuitorii revenind în teritoriul părăsit odată cu dispariţia sursei de pericol, tradiţia sedentari- tăţii fiind suficient de puternică pentru a-și pune, în multe cazuri, amprenta asupra psihicului colectiv. Satul își relua, în acest mod, monotonia existenţială, impulsionat de atașamentul celor care îl locuiau și care nu concepeau să trăiască în altă parte, dorind o reîntoarcere cât mai rapidă la vechiul mod de viaţă normat de cutume imemoriale. Acest mediu a însemnat (și înseamnă, încă) perpetuarea unei societăţi aproape închise, ale cărei principale caracteristici sunt conservatorismul socio-economic și menţinerea tradiţiei, un ansamblu străvechi de reguli, dansuri sau ritualuri cu rol social, religios și comportamental. Copleșitoarea evoluţie industrial-tehnologică din ultimele secole a adus, însă, o amplificare accentuată a urbanităţii, orașul devenind un adevărat „magnet” demografic, dar și un spaţiu al dinamismului și transformărilor, creându-se, astfel, un puternic antagonism între cele două di- mensiuni ale vieţuirii umane.

Efectele politicii mercantiliste, acumularea și investirea resurselor financiare, stratificarea accentuată pe criterii econo- mice, au influenţat, treptat și inevitabil, majoritatea regiunilor lumii, inclusiv zonele rurale (atât de încăpăţânate în propria lor inerţie), demolând sau alterând considerabil rigiditatea comunităţilor patriarhale.

Vestul și centrul Europei, America de Nord sau extremitatea estică a Asiei (Japonia) au fost cele mai expuse transformării, satul autentic fiind, astăzi, o dimen- siune aproape dispărută în acele zone cu o dezvoltare agresivă, care a impus noile ritmuri ale progresului. Păstrarea elementelor definitorii ale universului sătesc a fost posibilă, evident, în regiunile mai puţin dezvoltate ale lumii, care au reușit să conserve, cel puţin parţial, moștenirea multimilenară. Totuși, în ultimele decenii, așa-numita „globalizare” a început să afecteze și aceste teritorii, multe sate fiind abandonate de propriii locuitori, care refuză să privească în urmă. Sărăcia, munca abrutizantă și un sentiment acut de inferioritate îi determină pe aceștia să își renege originile, părăsind locurile pentru care nu mai simt nimic.

Supravieţuirea satului ca o entitate aparte, situată în afara tumultului istoric, este doar una dintre problemele cu care se confruntă societatea de azi, o problemă (aproape) imposibil de rezolvat. Modul de viaţă rural nu poate fi cu adevărat modelat sau adaptat noului context, fiind o prelungire inflexibilă a începuturilor umanităţii, o încremenire în tiparele unei lumi a cărei valabilitate pare a fi a expirat. Satul contemporan este, de multe ori, un hibrid, o tentativă neconvingătoare a rasei umane de a-și salva rădăcinile. Implementarea confortului în acest spaţiu nu poate ascunde evidenta victorie a orașului, care absoarbe totul, ca un burete enorm. Marile centre de locuire, metropolele sau chiar megalopolisurile reprezintă realităţi în plină expansiune ale celui de- al treilea mileniu, care au preluat și au augmentat tarele urbanităţii. Poluarea, infracţionalitatea, alienarea afectivă iată coordonatele esenţiale pe care se ridică noii coloși, adevăratele citadele ale acestei epoci.

Universul de beton fascinează și distruge în același timp, cu metamorfozele sale excepţionale, totul se derulează repede și rece, ca o peliculă de film, informaţiile se nasc și sunt asimilate cu lăcomia specifică a omului obsedat de tehnologie. Retras în propriile limite, spaţiul rural nu așteaptă nimic și nu mai poate oferi de- cât foarte puţin. Păstrarea reminiscenţelor arhaice nu mai reprezintă o opţiune pentru noile generaţii, iar eforturile în această direcţie se fac, oricum, din ce în ce mai rar. Într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, ruralitatea va deveni, probabil, un fel de rezervaţie, un muzeu în aer liber. De fapt, spaţii de acest tip există deja, în- cercând să păstreze vechiul conţinut și să îl „ambaleze” cât mai atrăgător.

Turiști curioși se opresc, fotografiază, admiră ambianţa idilică a caselor pustii, apoi pleacă mai departe. În pofida unor declaraţii care nu ies din sfera teoreticului, pentru ei totul este un spectacol pe termen scurt, o evadare din abundenţa, uneori plictisitoare, a perimetrelor de beton și asfalt.  Cu puţine excepţii, nu ar dori să se integreze definitiv unui asemenea stil de viaţă. Fără apă curentă, canalizare, termoficare, divertisment, cei mai mulţi dintre con- temporani nu ar mai putea trăi sau ar reuși doar o adaptare precară. Ce este de făcut? Răspunsuri există, dar nu oferă miraculoasa soluţie, ci mai degrabă ipocrizii și platitudini. Nu știu ce poate fi salvat din această copilărie a umanităţii, aflată azi în agonie. Templul metalic al lumii de mâine se înalţă deja, altarul este pregătit, așteptând jertfa. În curând, parfumul inocenţei se va risipi în aer, bucurând nările noilor zei…