Zânele și zmeii – ANA CRISTINA MARGU

1.

Curtea blocului, cu ziduri ce păstrau urmele nenumăratelor desene făcute cu creta: fluturi, sori, inimi strâmbe. Locul unde, în lipsa oricărui alt spațiu pentru recreere, fetele se adunau în cerc, râzând vesele și aparent fără nicio grijă. Lia, însă, le privea de pe margine, ținând în mână o păpușă fără un braț, primită de pomană de la o vecină a cărei fetiță murise înecată.

• Haideți să mai jucăm zânele și zmeii! a propus într-o zi una dintre ele.
• Dar iar n-avem niciun băiat printre noi, a replicat alta, oftând teatral și privind aluziv înspre Lia.
• Și ce? o punem tot pe Lia să fie zmeul. Mă rog, zmeoaica, a replicat ferm cea dintâi.

S-a făcut liniște o clipă. Lia a simțit privirile tuturor îndreptate spre ea. Nu erau ostile, ci doar ușor compătimitoare, ușor interesate. Lia a zâmbit stângaci. Știa că, dacă ar fi refuzat, ar fi rămas singură. Și, în lumea lor mică, singurătatea era o pedeapsă mai grea decât orice umilință.

• Bine, o să fiu tot eu zmeoaica, a rostit încet, cu un fel de mândrie forțată.

Atunci, celelalte, vreo cinci sau șase fetițe, au izbucnit în râs. Una dintre ele i-a întins Liei o eșarfă verde, alta i-a mânjit obrajii cu pământ și i-a ciufulit părul ca să pară urâtă și, mai ales, înfricoșătoare. Lia a închis ochii și s-a lăsat transformată. În câteva clipe, nu mai era o fetiță timidă, ci o creatură care trebuia să zbiere, să alerge, să le sperie pe celelalte, precum o zmeoaică sadea. Și-a făcut încă o dată treaba cu o dăruire neașteptată. Țipa cât o țineau plămânii, scotea sunete ciudate, se străduia pe cât putea ea mai bine să imite o ființă care vine dintr-o lume întunecată. Fetele fugeau, țipau, se prefăceau înspăimântate, ba chiar păreau oarecum să fie. Iar Lia era, cumva, în centrul atenției, iar asta doar pentru că acceptase să joace un personaj negativ.

Când jocul s-a terminat, celelalte fete s-au strâns în brațe și au plecat râzând. Ea a rămas puțin în urmă, cu fața încă mânjită și cu inima bătând prea repede. O ustura în gât de atâta țipat și își simțea vocea răgușită. A plecat spre blocul ei și, când să intre în scară, și-a văzut reflexia în geamul ușii și a zâmbit. Zmeoaica aceea era o fetiță cu ochii mari, triști, dar plini de o lumină ciudată. Mama ei o aștepta în bucătărie, unde mirosea a supă de legume.

• Iar te-ai murdărit toată, Lia! Ce-ai fost de data asta?
• Tot zmeoaica…
• Bine, mergi și te spală, apoi să vii la masă.

Femeia a scos un polonic de supă, l-a turnat într-o farfurie, pe care a așezat-o pe masă, în fața copilei.

• Uneori, ca oamenii sa te păstreze printre ei, trebuie să faci mici compromisuri. Dar asta n-o să dureze pentru totdeauna. Într-o zi vor vedea cu toții că tu ești de fapt zâna.

Lia n-a înțeles pe loc ce înseamnă acele vorbe, dar au rămas undeva în ea, ca o sămânță care avea să încolțească mai târziu, pe o scenă adevărată, în lumina crudă a reflectoarelor. În seara aceea, înainte să adoarmă, s-a privit din nou în oglinda de pe ușa dulapului. A început să se strâmbe, s-a forțat să râdă, apoi a încercat să plângă așa, fără motiv și și-a imaginat că ea ar fi una dintre zâne, și nu zmeoaica. Și a rostit în șoaptă, ca pe o replică:

• Sunt zmeoaica voastră. Deocamdată. Și-a închis ochii, iar în întuneric și-a imaginat o scenă mare, cu lumini orbitoare și oameni care o aplaudă. În visul acela,  nimeni nu o mai umilea.

2.

Lia stătea în mijlocul scenei, îmbrăcată într-o rochie second-hand, cu tivul zdrențuit, așteptând indicațiile profesoarei.

• Lia, încearcă să fii mai crudă, mai dură, i-a spus aceasta, bătând din palme. Tu ești trădătoarea, nu Trebuie să ai o voce tăioasă!

Fata a dat din cap și a reluat scena. Privirea i s-a schimbat, chipul i s-a întunecat, vocea i-a devenit rece, metalică. Toți ceilalți elevi au tăcut, fascinați de puterea ei de a se transforma. După repetiție, o colegă s-a apropiat și i-a spus pe un ton ușor ironic:

• Nu știu cum reușești. Ești atât de convingătoare când ești rea…

Lia a zâmbit. Acel „rea” suna aproape ca un compliment. Într-un fel, era obișnuită cu rolurile acelea. În spatele măștii de femeie trădătoare, de mamă nebună sau de ființă distructivă, se simțea liberă. Nu trebuia să fie drăguță, nu trebuia să placă nimănui. Dar în fiecare seară, când rămânea singură în sală, se așeza în fața oglinzii de pe perete și se privea îndelung. Își vedea chipul palid, ochii mari și obosiți. Își trecea degetele peste buze și rostea replici ale diverselor personaje, încercând să le înțeleagă durerea. Uneori, oglinda părea că i se împotrivește. Alteori o încuraja, reflectând o frumusețe pe care ea nu o simțea. Într-una din acele seri, profesoara a intrat pe neașteptate.

• Ce faci încă aici, Lia? s-a mirat
• Mă uit la mine, a replicat ea. Încerc să înțeleg de ce pot fi doar „cea rea”.

Profesoara a zâmbit.

• Poate pentru că asta ți se potrivește. Cuvintele acelea i s-au întipărite în minte. Poate că asta o făcea puternică. Sau poate doar o făcea să creadă că e puternică. Poate că doar cei răi sunt puternici, și-a spus.

În drumul spre casă, frigul îi pătrundea prin pardesiul subțire. Avea pe chip o lumină ciudată, un amestec de tristețe și triumf. Acasă, s-a privit din nou în oglindă. Și-a ridicat bărbia și, pentru prima dată, s-a întrebat cine e cu adevărat: fata care joacă personaje negative, sau ea, cea reală, cu firea ei blândă și milostivă cu toate ființele. Apoi și-a spus în șoaptă:

• Poate că binele nu se poate juca, doar se înfăptuiește.

A stins lumina și a adormit, cu senzația că oglinda aceea continuă să o privească.

3.

Prima dată când a pășit pe scena unui teatru, Lia a simțit că aerul are o altă densitate, ca și cum lumina reflectoarelor ar fi schimbat compoziția lumii. Decorurile, efectele, costumația, totul era un amestec de haos și fascinație. Era un teatru de amatori, dar pentru ea reprezenta o mare realizare. Era doar o figurantă în acel spectacol, dar pentru ea era suficient. Când a ieșit pe scenă, a avut sentimentul că totul fusese o repetiție până atunci: copilăria, jocurile, zmeoaica, oglinzile, nopțile în care repeta de una singură. Într-o zi, după repetiție, regizorul a oprit-o câteva clipe.

• Ai ceva aparte în privire, i-a spus. Nu-mi dau seama exact despre ce e vorba, dar rămâi așa.

Apoi a început să-i dea roluri tot mai importante, precum: femei nefericite, geloase, pasionale, nebune. Publicul o iubea pentru intensitatea interpretării. Era sinceră în suferință, convingătoare în ură. Fiecare rol o epuiza, dar îi aducea tot mai multă recunoaștere. La finalul spectacolelor, spectatorii veneau să o felicite.

• Ce femeie! Ce forță!

Și ea zâmbea de fiecare dată, deși în interior simțea un gol care se adâncea și mai mult, cu fiecare ropot de aplauze. Într-o seară, după o premieră, un actor mai în vârstă s-a apropiat de ea, cu un zâmbet amar:

• Ai grijă, Lia! Dacă rămâi prea mult timp în întuneric, o să uiți cum arată. Ea a râs atunci, crezând că e o metaforă. Dar peste un timp a început să observe cum gesturile ei se schimbă. În oglinda din cabina de machiaj, chipul ei nu mai era al unei fete tinere. Era al unei femei obosite, care știa prea multe despre durere.

Când regizorul i-a propus rolul principal într-o piesă nouă, o soție care își distruge familia din gelozie, Lia a acceptat fără să clipească. Rolul i se potrivea perfect, spunea el. Repetițiile au fost lungi. Într-o zi, după o scenă intensă, s-a prăbușit în genunchi, tremurând. Regizorul a aplaudat furtunos:

• Asta e, Lia! Ești perfectă!

Dar ea nu mai știa dacă tremurul acela era al personajului sau al ei însăși. A ieșit afară. Și-a sprijinit fruntea de un zid și a plâns în tăcere, cu lacrimi fierbinți, fără vreun motiv aparent. În acea seară, când a intrat din nou în clădirea teatrului, a zărit în oglindă femeia din lumină: o străină cu privirea blândă. S-a uitat la ea și i s-a părut că zâmbește.

• Cine ești tu? a șoptit.

Oglinda a rămas tăcută, dar lumina de pe chipul femeii s-a stins lent. Lia și-a șters machiajul, apoi a plecat. Pe drum, și-a amintit de jocurile copilăriei: zânele, râsetele, praful care se ridica în urma ei în timp ce alerga haotic, și de vocea fetiței care spunea: „Sunt zmeoaica voastră. Deocamdată.” Acum, simțea că acel „deocamdată ” devenise întreaga ei viață.

4.

Era o dimineață rece, cu o lumină albă, tăioasă. Lia se îndrepta spre teatru, ținând în mână textul unei noi piese de teatru. Un rol diferit, spunea regizorul: o femeie simplă, caldă, iubitoare, care iartă tot. „Un rol plin de lumină, în sfârșit”, îi spusese bărbatul, cu un zâmbet prietenos. Cuvintele acelea, însă, îi sădiseră în suflet neliniște. De câteva zile repeta singură acasă, însă, oricât încerca, nu reușea să se regăsească în acel personaj. Frazele îi ieșeau mecanic, gesturile păreau false, privirea îi era goală. Se simțea ca o statuie care încearcă să mimeze tandrețea.Într-o după-amiază, după repetiții, a rămas singură în sală. Pe scenă, lumina un singur reflector. Lia s-a așezat pe podea, cu textul în poală, și a început să recite încet, pentru sine:

• „Eu nu vreau să judec pe nimeni. Iubirea nu e ceva ce trebuie să aperi, doar o oferi și primești…”

Vocea i s-a frânt la mijlocul frazei. A încercat din nou, dar cuvintele acelea parcă nu voiau să prindă viață. Era ca și cum ceva din ea refuză să le rostească. A închis ochii și a văzut, ca prin vis, o fetiță cu obrajii murdari de pământ, alergând haotic prin curtea blocului și încercând din răsputeri să sperie alte fetițe, doar pentru ca ele să o accepte în rândurile lor. Fetița s-a oprit, a privit-o și i-a spus:

• Nu poți juca binele, Lia, poți doar să îl faci!

Lia a tresărit, s-a ridicat brusc și a mers spre oglinda din culise. S-a privit îndelung, la fel cum o făcea în copilărie. Vedea o femeie obosită, cu o alură fragilă, pe care n-o mai observase niciodată. Și-a atins obrazul, parcă încercând să-și amintească cine era înainte de toate rolurile. Apoi a rostit cu voce joasă, de parcă ar fi ținut un monolog.

• Întreaga viață am jucat oameni care urlă, lovesc, trădează… și, de fapt, tot ce mi-am dorit a fost să fiu acceptată. Oare sunt o ființă blândă? Sau nici nu mai știu ce înseamnă bunătatea, după atâtea roluri negative? Apoi și-a amintit de toate animalele necăjite pe care le salvase, încă din copilărie, de toți oamenii cărora le-a întins o mână de ajutor, mereu în mod dezinteresat. Oare am fost cu adevărat bună, sau era doar un rol, pe scena vieții? s-a întrebat. A rămas așa, în fața oglinzii, minute întregi. Când, în cele din urmă, a început să repete din nou, vocea i se modificase, era mai blândă, mai umană:
• Iubirea nu e ceva ce trebuie să aperi, doar o oferi și primești…

De data aceasta, cuvintele acelea nu mai aparțineau unui personaj. Le simțea, le trăia. Lacrimile îi curgeau pe obraji, dar nu mai conta. Reflectorul s-a stins, iar Lia a rămas în întuneric. S-a așezat pe scaun, liniștită, și, pentru prima oară după ani întregi, nu s-a mai simțit nici zmeoaică, nici eroină, nici victimă. Ci doar o femeie care învăța, chiar dacă mai târziu, să fie ea însăși.

5.

Era seara premierei. Lia stătea în cabina ei, în fața unei oglinzi rotunde. O lumină caldă îi îmblânzea trăsăturile. Purta un machiaj discret. Regizorul îi spusese că nu vrea o femeie frumoasă, ci una adevărată. Era liniște dar, până la ea, răzbătea zgomotul îndepărtat al publicului care intra în sală, scârțâitul scaunelor, un murmur care creștea. A inspirat adânc. În oglindă, reflexia i-a zâmbit blând.

În sală lumina s-a stins, apoi, pe scenă, s-a aprins un reflector. Lia a pășit încet în față. Publicul a amuțit. În tăcerea aceea totală, și-a auzit propria respirație și bătăile inimii. Mâinile îi tremurau ușor. A început să rostească replicile. La început timid, apoi tot mai firesc, ca și cum fiecare cuvânt ar fi venit nu dintr-un text, ci din propria ei viață.

• Eu nu vreau să judec pe nimeni. Iubirea nu e ceva ce trebuie să aperi, doar o oferi și primești…

În acel moment, ceva s-a rupt în ea. A apărut o barieră invizibilă între actriță și femeie, între rol și adevăr. Lia nu mai juca, trăia. La final, un val de aplauze s-a ridicat, prelung, amețitor. Lia a rămas nemișcată. Zâmbea, iar lacrimile i se prelingeau încetișor pe obraji. Știa că oamenii aplaudau rolul, personajul, dar în adâncul ființei ei simțea că, de fapt, o aplaudau și pe zmeoaica din copilărie, pe fetița care acceptase orice pentru a nu fi dată la o parte. Când cortina s-a lăsat, s-a retras în culise. Și-a scos pantofii și a rămas desculță pe podeaua rece, ascultând zgomotul surd al aplauzelor care încă veneau din sală. Apoi s-a prăbușit încet pe scaun, cu fața în palme. Plângea, dar nu de tristețe, ci de emoție. În sfârșit, se vedea așa cum fusese mereu: o ființă fragilă, care și-a petrecut viața încercând să merite iubirea altora prin prin compromisuri, prin umilință și suferință. Dar în seara aceea, în mijlocul luminii, învățase ceva ce nicio scenă nu-i oferise vreodată: conștiința de a fi ea însăși. După spectacol, colegii ei au venit s-o felicite, regizorul a bătut-o pe umăr, zâmbind:

• A fost cel mai bun rol al tău,

Ea s-a ridicat și a rostit cu un calm neașteptat:

• Nu a fost un rol. A fost o întoarcere la mine însămi.

Afară, în noapte, străzile erau goale, aerul curat. Cerul, ca o pânză uriașă, părea să o privească în tăcere. Nimeni nu o mai aplauda, nimeni nu o mai privea și totuși, nu se mai simțea singură. În vitrina unei florării închise, reflexia ei se mixa cu lumina unui bec. Nu mai era zmeoaica nimănui, nu mai trebuia să joace niciun rol. Se terminase spectacolul și abia acum începea viața.

Epilog

Există în fiecare om o scenă ascunsă pe care nu urcă nimeni în afară de el. O scenă fără lumini, fără aplauze, unde rolurile se sfârșesc și rămâne doar ființa: simplă, despuiată de gesturi și replici. Lia învățase târziu că adevărul nu se joacă. Că blândețea nu e o mască, iar iubirea nu e o demonstrație. Toată viața încercase să-și merite locul printre ceilalți, să fie văzută, aplaudată, recunoscută. Și totuși, cel mai mare rol al ei fusese tăcerea din spatele cortinei, clipa aceea când și-a dat voie să nu mai fie nimeni altcineva, cu excepția propriei persoane.

Uneori, când trecea pe lângă teatru, se oprea în fața afișului cu chipul ei. Nu-l privea cu mândrie, ci cu o duioasă distanță, ca pe o fotografie veche. Zâmbea ușor și gândea: „A fost frumoasă femeia aceea, dar eu n-am fost niciodată ea.” În serile târzii, când orașul adormea, aprindea o lumânare parfumată și se privea în oglindă. Nu mai exersa nicio expresie, niciun rol. Doar se privea, cu un fel de împăcare. Pentru că, într-un final, înțelesese că adevărata artă nu e să fii altcineva, ci să ai curajul, măcar o dată în viață, să fii tu însuți.

Sfârșit