Unul dintre cele mai frumoase paragrafe din Cartea de înţelepciune a lui Constantin Noica este cel referitor la modalitatea cu care percepem și trăim viaţa, marele filozof subliniind discrepanţa dintre trăirea exterioară, superficială, a vieţii, numindu-o context și trăirea interioară a acesteia, numind-o text: „Așa căutăm toţi – să creăm contexte (case, vieţi, rânduieli potrivite) fără să mai avem un text pentru ele…”1. Recitind nuvelele lui Liviu Rebreanu, apărute mai întâi în volumul Frământări (1912), de multe ori avem senzația că tânărul autor le-ar fi conceput după ce ar fi citit măcar parte din opera lui Martin Heidegger și parte din nuvelele lui James Joyce, acestea din urmă apărute în volum, cum se știe, abia în 1914. Ceea ce ne determină să gândim așa n-ar fi neîncrederea că cei doi scriitori contemporani n-ar fi avut totuși, același izvor comun de idei. Bunăoară, reflecția lui Heidegger, pe care o parafrazează filozoful Gabriel Liiceanu: „(…) atunci când noi oamenii ne întâlnim cu moartea, devenim autentici”2, o întâlnim cu aproximație, deja pusă direct în practică și de tânărul pe-atunci, Liviu Rebreanu, în anii 1908 – 1910, când viitorul mare romancier n-avea cum să-l fi citit pe prozatorul James Joyce.

Pornind de la noua tehnică a recitirii, cea a „anacronismului deliberat și a atribuțiilor greșite”, a lui Borges, care „ne obligă în mod insistent, să parcurgem Odiseea ca și cum ar fi posterioară Eneidei…”3 sau ca și cum Răfuiala ar fi posterioară cronicii filozofului Gabriel Liiceanu cu privire la autenticitatea trăirii în nuvela Cei morți a lui James Joyce și, urmărind similitudinile dintre trăirile protagoniștilor nuvelelor celor doi scriitori, Liviu Rebreanu și James Joyce, am putea stabili unele analogii care s-ar concretiza într-o nouă perspectivă de înțelegere a raportului dintre exterioritatea trăirii vieții și interioritatea trăirii acesteia. Pentru o mai plauzibilă înțelegere a reflecției lui Heidegger, profesorul Gabriel Liiceanu le propune studenților săi o incursiune prin nuvela Cei morți a lui James Joyce și focalizează discuția în jurul prăpastiei care se cască între cele două moduri diferite de a trăi viața: „Unul dintre punc-tele cheie ale acestei gândiri este distanța care separă neautenticitatea noastră din viața de zi cu zi de autenticitatea noastră, pentru care Heidegger folosește termenul <sinele>”4. Dacă pe de o parte acțiunea nuvelei

  1. Constantin Noica, Carte de înţelepciune, Humanitas ed. a II-a 2001, p.
  2. Gabriel Liiceanu, humanitas.ro/humanitas-multimedia/cei-morţi
  3. Jorge Luis Borges, Moartea și busola, Univers, București, 1972.
  4. Liiceanu, op. cit.

Cei morți ne apropie de trăirea dimensiunii exterioare a vieții, surprinsă pe parcursul unei petreceri de Crăciun, așa cum o prezintă reputatul filozof: „Această perindare a vieților omenești, în mecanica lor (…) este viața noastră obișnuită (…). Tot ce se petrece acolo este exterioritatea cea mai pură a vieții (…). Toți trăiesc în inautentic, într-un somn care înseamnă lipsa lucidității în raport cu el însuși”, iar pe de altă parte, asistăm la saltul naratorului de la exterioritatea dialogurilor la intimitatea pură a eroului nuvelei: „Acolo se petrece distanța față de propriile lui vorbe, față de felul în care se purtaseră toți în seara aceea de Crăciun, vidul vieții lor, faptul că el nu existase nicăieri în seara aceea, cum nu existaseră nici ceilalți în raport cu ei înșiși, că acest balet social era inautenticul pur și ratarea sinelui fiecăruia. Întoarcerea la el se petrece prin întâlnirea cu moartea”5. Nu cu totul diferit stau lucrurile în ceea ce privește trăirea vieții la eroii nuvelelor lui Liviu Rebreanu. Dintre nuvelele rebreniene, apărute mai întâi în Convorbiri critice (1910) și mai apoi în volumul Frământări (1912) cred că nuvela Nevasta ar fi cea mai plauzibilă pentru stabilirea unei posibile analogii cu joyceana Cei morţi, analogiile dintre cele două creaţii literare putând fi pertinente, mai cu seamă dacă acceptăm ideea că în nuvelele fostului ofițer de la Gyula se folosește toposul prin excelență rural doar ca pretext inedit pentru o nouă abordare a subiectelor și prin analiza psihologică. Așa cum eroul lui Joyce, retrăgându-se în interioritatea lui, remarcă pe parcursul petrecerii de Crăciun, inautenticitatea trăirii „vidului vieții” lui, tot așa protagonista nuvelei Nevasta, parcă suprasaturată de clișeele vieții banale, pe care i le rezerva societatea de atunci, a satului, de-a dreptul coercitivă, se retrage în sine construindu-și o lume a ei, care sfidează orice opreliști morale, orice rigori impuse dinafară. În ambele nuvele asistăm la confruntarea a două realităţi distincte: una exteri-oară sau, cum o numește Mircea Muthu, „dimensiunea orizontală” a vieții și o alta, interioară, pe care ilustrul critic o numește „dimensiunea verticală” a acesteia6, și la perspectivele diferite de a percepe viaţa: una ce ţine de cutuma socială și alta ce ţine de libertatea manifestării gândirii și simţirii sinelui înstrăinat: „Se simţea atât de străină în mijlocul oamenilor care nu-i pot pricepe suferinţa, care nu o pot com-pătimi, fiindcă ei n-au niciodată parte de compătimire”.

Cu toate că, la eroul lui Joyce, autenticitatea trăirii nu coboară în inconștient, așa cum se întâmplă în cazul personajului rebrenian, prin mult discutata „întâlnire cu moartea”, nu se situează cu mult departe de acesta. În definitiv, ori că ține de luciditate, ori că ține de inconștient, autenticitatea trăirii pare a purta un singur stigmat, și anume, cel al voinței eului nietzsche-ean, deosebirea constând în faptul că, în timp ce personajul lui Joyce e conștient de fuga din fața cutumelor societății, personajul lui Rebreanu pare a fi „inconștient” de acest lucru; că unul reușește să se salveze prin gândire lucidă, pe când celălalt cade victimă în fața tăvălugului supraeului.

         5. Liiceanu, op. cit., ibidem.
         6. Mircea Muthu, Liviu Rebreanu sau paradoxul organicului, Dacia, 1993, p. 71.

Inautenticitatea vieții petrecute de Gabriel Conroy din nuvela Cei morți, la un ospăț de Crăciun, organizat de mătușile lui, o găsim așa cum am văzut, și în nuvela Nevasta a lui Liviu Rebreanu, în care Aglaia, măritată cu de-a sila, cu Ion Bolovanu, abia la priveghiul propriului ei soţ observă că între ea și lumea din jur se deschide o mare prăpastie, un gol interior, surprins de narator în stilul indirect liber „De unde știu oamenii ăștia că i-a fost drag? Sau poate vreau să-și bată joc de dânsa, de durerea ei? (…) Întoarse repede capul și privi cu ochii înroșiţi, fulgerători la femeile îngenunchiate și smerite”. Așa cum ospăţul de Crăciun, în timpul căruia musafirii din Cei morţi sunt antrenaţi în tot felul de activităţi mărunte, exterioare sufletului lor (conversează pe tema vremii, criticând continentul; mătușile cântă la pian; bărbatul casei taie și împarte friptura, nu înainte de a ţine un discurs; masa e copioasă; se dansează „with great energy”), tot așa, în nuvela rebreniană, comportamentul babelor-bocitoare adunate la prohodirea mortului, face parte tot din niște așa-zise clișee strict exterioare, din care nu lipsesc nici îngenuncherile, nici smerenia exagerată și nici comentariul femeilor, la fel de exagerat: „i-a fost tare drag, săraca (…) tare drag (…) n-o lăsaţi, că vrea să se arunce în groapă”. Întâlnirea cu moartea reprezintă în ambele cazuri, momentul-cheie, moment în care protagonistul se vede în situaţia de a sta față-n față cu Sinele. Dacă în Cei morţi, acest moment-cheie se concretizează când Gretta, soţia lui Gabriel, auzind un cântec trist și începând să plângă, redescoperă imaginea iubirii pierdute, ceea ce conduce la o altă înţelegere a vieţii, în Nevasta momentul-cheie este cel în care eroina conștientizează că sentimentele ei faţă de soțul defunct, sunt radical diferite, nu numai în raport cu ceea ce crede lumea despre relaţia lor, dar și faţă de ceea ce crezuse ea însăși despre ele: „Îi venea să se scoale în picioare și să spuie că nu i-a fost drag, că nu-l plânge pe dânsul, ci plânge viaţa prăpădită…”. În timp ce pentru personajele din nuvela lui J. Joyce, gândul morţii dă sens vieţii, în cazul Aglaiei, frica de moarte este atenuată de însăși izbucnirea ei: „Toţi minţiţi!… Toţi minţiţi!… Nu mi-a fost drag! Mi-a fost urât! Mi-a mâncat viaţa, nu-l rabde pământul!…”, iar despărţirea de soţul defunct înseamnă propria-i eliberare din chingile cutumelor vieții satului, iar ţiptăul femeii și ospătarea de la pomană sună a bucurie de a trăi. Discrepanţa dintre comportamentul docil al mulţimii pe parcursul prohodirii mortului și optimismul de la pomană din nuvela lui Rebreanu semnificând victoria vieţii asupra morţii proprie creștinismului cosmic oriental, ar conduce, nu tocmai spre perceprea metafizică a „condiţiei ontologice a fiinţei”, așa cum se întâmplă în Cei morţi, ci spre o nouă percepere a ungherelor sinelui.

La ambii protagoniști, un astfel de moment-cheie declanșează trezirea, numai că, în timp ce eroul joycean se ridică la „înţelegerea vidului vieţii”, eroina din Nevasta ajunge la autenticitatea trăirii, aceea care face să-i răsune în cap ideea că, încă de la cununia ei cu Ion Bolovanu, preotul îi pecetluise pentru totdeauna soarta: „i-a prohodit sufletul ei dornic de-a iubi, de-a trăi, i-a prohodit iubirea”. „Spectacolul grotesc”7, cum numește Ion Vlad ospăţul de la pomana mortului din Nevasta, se află la polul opus ritualului prohodirii, golit și acesta parcă de sacra-litate, eludând eventualul ton grav din finalul nuvelei. Paradoxului interceptării dintre nota gravă a prohodirii mortului, nota grotescă a comportamentului lumii și, desigur, al eroinei din Nevasta, în Cei morţi îi răspunde nota lirică: „Sufletul lui se topea încet, pe când asculta ninsoarea lăsându-se ușor peste Univers – ușor lăsându-se, ca o pogorâre a sfârșitului cel de pe urmă, peste toţi cei vii și cei morţi”, motivul ninsorii semnificând comuniunea prin moarte, dintre cer și pământ și dintre suflet și trup.

        7. Ion Vlad, Lectura prozei, Cartea Românească, 1991, p. 66-69.

Aplicând metoda lecturii borgesene, constatăm că relația peste fire, dintre vii și morți din Cei morţi s-ar putea regăsi și acţiunea din Nevasta. Aserţiunea din nuvela lui Joyce în care nașterea și moartea sunt marcate simbolic: „Nu cumva cei morţi sunt oaspeţii invitaţi la petrecerea dată de domnișoarele Morkan, mătușile lui Gabriel?” –  și-ar găsi, în acest caz, cu toată alura grotescă din finalul nuvelei Nevasta, o replică: Nu cumva cei morţi sunt chiar participanţii la petrecerea lui Ion Bolovanu din lumea aceasta? Nu cumva, petrecându-l pe defunct pe ultimul drum, sătenii se petrec pe ei înșiși pe ultimul drum.