Zăpada din zilele astea se numește „zăpada mieilor:” acum e vremea când se nasc mieii. Și ploile, zăpada sunt Buna Vestire pentru recoltele de peste an. Ultima poezie scrisă de Nichita Stănescu în noaptea dinaintea morții lui a fost „Zăpada mieilor”: „Să ningă peste noi cu miei doar astăzi/Să ningă inima în noi/Noi niciodată nu am fost noroi/O spun și miei care ning pe noi…”

Prier este o lună capricioasă, când cald, când frig. Dar în anul acesta este și marea sărbătoare, Învierea, precedată de o altă sărbătoare: Duminica Floriilor. Floriile sunt zeițe ale primăverii, personificări ale florilor, celebrate în Duminica Floriilor, peste care Biserica a suprapus sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim. Substitutul lor sunt ramurile de salcie. Rupte și sfințite la(de) Florii, ramurile de salcie se păstrează la icoane și se folosesc în momente de cumpănă ale anului. „Am strâns câte cununi am putut din mlădițe de salcie și le dăruiesc. …”

Prima cunună din mlădițe de salcie la revista Curtea de la Argeș. Remarcabil editorialul lui Gheorghe Păun: „Infestarea oengistă.” Reia o dispută de ani de zile, purtată în media autohtonă, despre ONG-urile folosite „ca vectori de presiune -influențare-lovire.” Iată debutul demonstrației: „Democrație, puterea poporului, presupune, pe scurt, participare și separarea puterilor în stat, iar participarea este concretizată prin vot și dreptul la opinie-rețin doar aceste elemente centrale, despre care auzim mereu, fără să ne imaginăm măcar că au ajuns simple vorbe ritualice, forme fără fond, ca să-l reamintim pe Maiorescu”. Titlul rezumă situația de la noi: „statul român este parazitat-infestat-acaparat de ONG-uri.” Soluția editorialistului, propusă ironic, să înființăm un ONG sub protecția unei fundații euro-atlantice cu filială la Bruxelles… Poate așa scăpăm țara. Oare?! De la editorial la Domnul Eminescu scris-a: „Nu cu fraze și măguliri, nu cu garde naționale de florile mărului se iubește și se crește nația adevărată. Noi o iubim așa cum este, cum a făcut-o Dumnezeu, cum a ajuns prin suferințele seculare până în zilele noastre.” Recitim: „Apel către oamenii de știință și cultură din România și Republica Moldova”, lansat pe 15 ianuarie 2026, de Ziua Culturii Naționale, de Academia Română și Academia de Științe a Moldovei. Episodul 5 din „Între oglinzi paralele”, Horia Bădescu l-a intitulat „Soluția finală.” Care este? Soluția o luăm de la Brecht, desființăm poporul și înființăm altceva! Nu asta se-ntâmplă pe la noi? Un alt răspuns de la Alexandru Mărchidan: „Noi creăm viitorul?” Citim primul episod din: „Modurile și epocile de creație, o perspectivă holistică”, în viziunea lui Ioan St. Lazăr. Formarea și, apoi, consolidarea conștiinței naționale a românilor din Transilvania au fost influențate de marile evenimente ale românilor din afara arcului carpatic: Unirea principatelor și dobândirea independenței de stat, după Războiul din 1877-1878. Ca un ecou, în 1882, Gheorghe Bariț alcătuiește Memorialul și-l tipărește în limbile română, maghiară și germană. Este tema studiului: „Memorandumul românilor din Transilvania”, publicat de Mircea Botiș și Radu Botiș. Mihaela Albu revine cu articolul: „Scriitorul român Vintilă Horia și prestigiosul Premiu Goncourt.” Alte semnături în acest număr: Theodor Codreanu, Sara Mina, Florin Radu Pintea, Rodica Bretin, Dan Anghelescu, Ștefan Starețu, Dan D. Farcaș, Mihai Mustățea, Raia Rogac, Nicolae Mareș, Elis Râpeanu, Octavian Mihail Sachelarie, IPS Calinic Argeșeanul, Stelian Gomboș, Maria Mona Vâlceanu, Rodica Lăzărescu, Manuel Angelescu, Mihai Călugărițoiu, Nicolae Melinescu, Paula Romanescu și Firiță Carp. De citit, nu glumă!

Nuielușa din cunună la revista Apostrof ne vestește: Gabriel Chifu, lau-reatul Premiului Național de Proză Ion Creangă-Opera Omnia. Au trecut 25 de ani de la moartea „Ingeniosului Laurențiu Ulici.” Revista, comemorându-l, reia din revista Manuscriptum, nr.1-4/2005, câteva din poeziile lui din tinerețe. Din literatura română de azi tinde să dispară nu numai spiritul critic, ci și înțelegerea corectă a noțiunii, așa cum a afirmat-o „Introducția” la Dacia literară, a consacrat-o Titu Maiorescu și au dus-o mai departe G. Ibrăileanu și E. Lovinescu. E tema lui Răzvan Voncu în: „Revenire la spiritul critic.” „Steaguri, ramuri verzi și sticle de șampanie” este o altă interpretare la „Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale, în analiza lucidă a lui Mircea Moț. O poveste de iubire ieșită din tipar, dintre Doli și Radu Stanca, este narațiunea: „O erotică axiologică” a Mirelei Nagâț. Cu Poeme sunt prezenți Oana Goia și George Vulturescu, din care reproducem: „O noapte de cenuși străbate poetul acela de pe stradă /și nu era în noaptea poemului meu…” Nicolae Oprea este ispitit de „Psaltirea lui Aurel Pantea.” Prin amploarea tematică și expresivitatea discursului poetic impregnat de tragism, cartea lui Aurel Pantea-Psaltirea străjuită de noaptea vieții – are valoarea unui volum testamentar. Dosarul îl are între coperte pe excepționalul poet Leonid Dimov la centenar, realizat de Ion Bogdan Lefter. Vladimir Tismăneanu, sub lupa memoriei, surprinde „Funeraliile lui Koba: dramaturgie, coregrafie, hagiografie.” Cu ochiul liber, Cristian Vasile în „Ideologi și ideologii în România” face prezentarea cărții lui Cristian Preda. În orașul de pe Someș, o altă cunună aninată la revista Steaua. Editorialul lui Ovidiu Pecican: „Sigilul corvinian.” Anul 2026 a fost instituit oficial în România drept „Anul Iancu de la Hunedoara.” Dedicarea anului 2026 în România a rememorării chipului și faptelor lui Iancu de Hunedoara este o afirmare neechivocă, în mai multe feluri, a europenismului marelui om; dar și a opțiunii noastre de astăzi pentru Europa Unită. Ion Pop este prietenul rostitor al unui rămas bun la decesul lui Mircea Muthu. A avut, ca orice ardelean, un cult aparte al muncii, voința de a duce, cum spune Blaga, lucrul început până la capăt, – și lucrurile ce se cuveneau făcute erau încă multe. Se ascund printre noi ținuturi ficționale celebre? Mai mulți cercetători au încercat câteva răspunsuri. Umberto Eco ne propune o călătorie fas-cinantă în lumea imaginarului prin cartea: „Istoria tărâmurilor și locurilor legendare (2013).” Un eseu dedicat acestei „Istorii” publică Gheorghe Glodeanu. Dan Gulea scoate de la naftalină pe Radu Petrescu, în studiul: „Un clasic ignorat.” Citind pe cla-sici, Răzvan Voncu scrie „Despre topoi și memoria lor: Macondo, Siliștea-Gumești, Lisa.” Dialogul lui George Motoc cu Ana Blandiana are un titlu optimist: „Poate poezia salva lumea?” Oare!? În cronica sa, Victor Cubleșan ne dezvăluie „Ce este de nerecomandat.” Modul în care este scris întregul volum induce o stare de participare activă, uneori iritată, uneori entuziastă a cititorului. Cartea este a Gabrielei Adameșteanu: „Meserii nerecomandate femeilor. ”E, în toată poezia lui Aurel Pantea, un frison aprehensiv, cum n-am mai întâlnit decât, poate, la Kafka, la Bacovia, ori Trakl. Demonstrația este a lui Viorel Mureșan în „Insule vorbitoare dintr-un limbaj.” „Munca e o brățară de aur”: o vorbă din vremuri. Mihai Țapu știe această zicere, dar nu o mai crede actuală și exclamă: „Muncă, muncă și iar muncă-până când?” De citit! Un mănunchi de lăstari la Convorbiri literare. La Atitudini, Cassian Maria Spiridon continuă studiul: „Mulțimile între refuzul rațiunii și afirmarea sentimentului.” Aici comentează Cartea a II-a din, „Psihologia mulțimilor”, a lui Gustave Le Bon. La Ancheta revistei răspund Mircea Popa și Gabriel Burlacu. In memoriam Virgil Nemoianu este publicat un dialog cu Anca Nemoianu: „Poate cartea a fost cea mai mare iubire a lui…” George Motroc, în dialog cu Doina Ruști, reproduce propoziția acesteia: „A fost anul lui Ferenike…” Ion Hadârcă se laudă cu: „Nicolae Labiș sau mirele-cerb la nunta căprioarei.” Citim episodul al treilea din studiul lui Gheorghe Cliveti: „Percepțiile dintâi ale modernității în scrisul istoric românesc.” Trenul lui Gabriel Chifu oprește în stația „Urzeala nevăzută a lumii” a lui Ioan Holban. Trenul unește coșmarul distopic cu realul crud, cele două paradigme din care crește proza lui Gabriel Chifu, realism și suprarealism. Daniel Cristea-Enache continuă exegeza „Poezia Anei Blandiana la momentul 1989.” O surpriză este la Critica criticii recenzia lui Dan Ionescu: „Antropolexis”: discurs metodologic și viziune sincretică.” Cartea este a vâlceanului Mircea Băduț, ele-vul meu de la Colegiul Energetic din Rm. Vâlcea. Titlul „Antropolexis” desemnează modul în care omul se exprimă și se definește prin limbaj. Adrian Dinu Rachieru, în intervenția critică, are relevația: „Nina Cassian și <<sângele estetic>>.” Un titlu insolit este dat de Cristina Scarlat eseului: „Tânărul Eliade sau musturi noi din vinuri vechi.”, hrănit din volumul: „Tânărul Mircea Eliade. De la scrierile adolescentului miop la prozele din ciclul Indian”, apărut la Editura Universității București, coordonator Oana Soare. Gellu Dorian continuă: „Eminescu, așa cum l-am visat.” În Transgresiuni, Pompiliu Crăciunescu îl scoate din uitare pe „Ion Pillat 135.” Nu-l ocolim pe Valentin Talpalaru cu altă com-Presa REVISTELOR. O cunună de ramuri din salcia sacră la Luceafărul de dimineață, nr. 3 și căința de a nu-l mai fi recenzat. Este o revistă dedicată tinerilor autori. În acest număr își respectă programul editorial-pariul pe literatura tinerilor, publicând numeroase recenzii la cărți semnate de aceștia, dar și grupaje de versuri ale unor tineri poeți: Ana Sânziana Popescu, Costi Magher, Rareș Cozma și Amalia-Teodora Poenaru, elevă în clasa a X-a, din care citim: „decembrie nu vine niciodată doar cu zăpadă/aduce miros de fum vechi, tăceri și o lumină albastră/ care îți îngheață gândurile la marginea geamului. Am învățat/să trăiesc iarna ca pe o rugăciune fără cuvinte/ să beau ceaiul ca-n filmele rusești…” Decupăm eseul „Un scriitor total, european, insolit”, autor Iulian Bitoleanu. Scrie despre excepționalitatea operei lui Marin Sorescu. Reținem și articolul: „Editura, în căutarea literaturii”, autor Răzvan Voncu, în rubrica sa permanentă: Literatura de azi. Este o panoramă, dar și o analiză lucidă a sistemului editorial românesc de după 1989 și, totodată, o reflecție exactă asupra condiției autorului de literatură de la noi, cu detectarea consecințelor deloc optimiste asupra situației culturale din statul român. În timp de pace, premierul nostru taie, taie de la: învățământ, cultură, sănătate, pensionari, copii. Îi amintim o replică celebră a lui Winston Churchill, răspuns la propunerea din Parlamentul englez de a tăia bugetul pentru cultură, în timpul celui de-al doilea Război Mondial: „Atunci pentru ce mai luptăm?!” Și nu s-a tăiat! Premierul nostru o face în timp de pace… Și taie, și taie și taie… Cultura, educația și sănătatea sunt cei trei stâlpi ai unei națiuni, domnule premier! Dar ce să aștepți de la Cel care taie tot, când știm ce a făcut din publicația excepțională -Familia-, unde a debutat, după cum știm, poate premierul nu știe, Eminescu. Dincolo de timp, pentru Dan Stanca este „Ion Creangă, vizionar.” Melomanii se vor delecta cu „Destăinuirile compozitorului de cursă lungă-Corneliu Dan Georgescu”, din interviul realizat de Ion Bogdan Ștefănescu. Cunună din mlădițe de salcie în Ramuri, nr. 3. Revista este ilustrată cu lucrări din expoziția: Paleolog/ Brâncuși – Un alfabetar necesar. Editorialul semnat de Gabriela Gheorghișor: „Satisfacțiile și dificultățile cronicarului literar” comentează exercițiul criticii de întâmpinare. Ani în șir, cronicarul literar Gabriela Gheorghișor a încercat să mențină cu lumea literară o relație civilizată, cu un efort care-i exprima devoțiunea și voința de a-și trăi viața sub semnul literaturii. A fost una dintre vocile de autoritate prin care literatura dobândea timbrul propriu al unuia dintre cele mai elegante, seducătoare și inteligente discursuri critice. Și retoric, se întreabă în acest foileton: care mai este voia și nevoia cronicarului literar? La semnal(e), Nicolae Prelipceanu abordează un subiect cu destule semne de întrebare: „Martirologie națională.” La focus, Cristian Pătrășconiu ascultă „Predici și dimineți. Cu Dumitru Stăniloaie și Constantin Galeriu”: 7 dimineți cu întâiul și cele mai frumoase 10 predici ale Părintelui Galeriu. „Trenul”, romanul lui Gabriel Chifu, este pentru Adelina Cristiana Firu: „Metafora unei lumi în derivă.” Călin Vlasie se întreabă și în episodul al șaptelea: „Poezia, încotro?” Un dialog miezos cu Mircea Bârsilă publică Robert Șerban: „Arta are o curgere ondulatorie, fiind o înșiruire de minime și de maxime.” Adrian Niță în articolul „Filosofia lui Gabriel Marcel” conchide: „Scrisă într-un stil alert, plăcut, atingând multe teme importante și interesante, cartea lui Alin Negomireanu, «Ființă și transcendență la Gabriel Marcel», reprezintă o lucrare de referință, obligatorie, din literatura secundară dedicată existențialismului, și, totodată cea mai bună monografie dedicată lui Gabriel Marcel din spațiul românesc.” La Ramura traducerilor consemnează Viorica Gligor și Gabriela Păsărin. La carnet plastic, Cătălin Davidescu schițează: „Paleolog și Brâncuși-un alfabetar încă necesar.” O cunună din lăstari de salcie la revista Orizont, nr.3. Citim cu interes articole publicate de autori reuniți în paginile lunarului timișorean. „Revărsatul zorilor”, un volum de proză scurtă al lui Iulian Boca, este comentat de Alexandru Budac; Marcel Tolcea îl evocă pe Petre Stoica „în cei trei ani jimbolieni”. Nelipsitul Cristian Pătrășconiu îi adresează întrebări unui „băiat simplu din Buzău”- Adelin Petrișor-cunoscut corespondent de război. Iar Cristina Chevereșan, la cronica literară, are în vizor cartea acestuia: „În direct din linia întâi”. Două cărți de proză semnate de Adrian G. Romilă („Zaruri și minuni”) și Dan Stanca („Sabia vieții”) sunt în atenția lui Alexandru Oravițan. Omniprezentul Cristian Pătrășconiu realizează ancheta revistei: „În ce capitol al istoriei credeți că ne aflăm acum: comedie, tragicomedie sau realism magic?” Răspund: Adrian Alui Gheorghe, Alexander Baumgarten, Dan-Liviu Boieru, Vitalie Ciobanu, Emilian Iachimovski, Toma Pavel, Ovidiu Pecican, Dan Stanca și Marius Vasileanu. Grațiela Benga, atentă să nu privim aiurea, scrie după busolă, despre cartea lui Valentin Constantin: „De ce privim în direcția greșită.” Îl întâlnim în postura de cronicar lierar și pe Mircea Mihăieș, exersâdu-și înzestrarea critică pe o carte recentă a lui Gabriel Chifu: „Trenul”, o distopie ce devine un câmp magnetic al iluziilor și interogațiilor metafizice. Îl citim, ca de obicei, pe Vladimir Tismăneanu – „Face Off” și pe admirabilul Ioan T. Morar în „Napoleon, provensalul.” O publicație solidă! O smicea și la Viața Românească, nr.2. Editorialul lui Nicolae Prelipceanu are un titlu insolit: „Incredibilități” și pune sub semnul întrebării, într-o ironie evidentă: „o serie de situații, întâmplări, credințe, reașezări, încălcării ale unor legi și reguli până acum acceptate.” Iată și alte fragmente: „n-aș fi crezut că o revoluție, totuși, politică, va «elibera» literatura de canoanele la care o spuneau prejudecățile de altădată, adică valoarea estetică primează dacă vrei să-ți introduci gândurile în poezie, proză, chiar eseu și critică literară”; sau, într-o ordine-în fapt, dezordine a politicului: ,,ați fi crezut, în calitate de oameni cu capul pe umeri, neghilotinat încă deci, că șeful unui stat, considerat până mai ieri model al democrației în lume, poate emite pretenții care stau bine, ca să nu zic se potrivesc, mai degrabă dictatorilor din toate țările?(…) Și că de-acum încolo s-a terminat cu succesiunea istorică a generațiilor în literatură și în arte în general, totul reducându-se la un comparativism fără un orizont rațional? Ați fi crezut că în literatura noastră o să dispară ordinea cronologică, adică Eminescu se va naște oricând și oriunde, sau deloc, pentru a-i face loc lui Cutare care e mult mai mare.” La rubrica Eveniment, același Nicolae Prelipceanu semnalează o montare de excepție, în regia lui Yuri Kordonsky, la Teatrul Excelsior, după „Metamorfoza” lui Kafka „spectacol absolut extraordinar” și al cărui substrat, cu absurdul bine cunoscut, prelungește cumva gândurile din  editorial.  La  Spectator-spectacolul „Doctorul”, în regia lui Andrei Șerban, despre lumea de azi, plină de ideologii. Alte semnături, selectiv: Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Aurel Codoban, Alexa Visarion, Florin Toma, Liviu Capșa, Hanna Bota, Liviu Ioan Stoiciu, Sebastian Reichmann, Sonia Elvireanu, Vianu Mureșan, Mircea Ciobanu ș.a.

O coroană din ramuri de salcie la România literară, nr.11-12. Puzzle-ul lui Gabriel Chifu: „Caleidoscop” atacă o problemă spinoasă: recepterea operei literare și criteriile de apreciere. La rubrica sa, Vasile Spiridon este la datorie cu „Veghea casei Ibrăileanu.” Revista ne oferă un regal, paginile inedite: „Nu sunt un sceptic perfect” ale lui Emil Cioran. Am ales acest număr pentru ancheta lui Cristian Pătrășconiu, cu o întrebare atât de neliniștitoare, chiar dureroasă, pentru cei mai mulți dintre noi, la care și eu caut un răspuns: „Ce veți face cu cărțile din biblioteca dumneavoastră?” Au răspuns, în ordine alfabetică, 46 de poeți, prozatori, critici și istorici literari, traducători. Eu n-am fost interogat! „Ce veți face, așadar, cu cărțile din biblioteca dumneavoastră? Cui le veți lăsa? Unde vor ajunge ele? În ce lume vor rămâne cărțile din biblioteca dumneavoastră?” Toate răspunsurile merită citite și citate. Unele sunt de o tristețe copleșitoare, altele pline de neliniște, altele-resemnate. Întrebarea tulbură nu doar omul, ci, cred, lumea întreagă. E despre memorie. Biblioteca personală este un fel de autoportret. Sunt și unele răspunsuri, este drept, puține, foarte puține, încărcate de o undă de speranță. Pentru frumusețea lor și pentru utopia din ele, am ales niște fragmente din câteva răspunsuri. Iată ce spune Alexander Baumgarten: „Ce va fi cu ele după ce mor, sau ce fac cu ele dacă ajung interzise sau desuete? În ambele cazuri, cel mai prudent ar fi să le îngrop, fiindcă soarta bibliotecilor private s-a schimbat radical, iar dacă ar fi puse la index, nu mai pare nici prea sigur să pleci cu ele în Persia, ca în 529. Așadar, am să le îngrop meticulos. Pe Emil Brumaru îl voi scufunda într-un borcan cu muștar, am citit că dorea acest lucru. Din toată opera lui Noica, plus Jurnalul, va ieși un arbore cu un rod care ne va arăta cum e cu putință ceva nou. Din Arghezi să iasă flori micuțe și albastre de primăvară, iar în sângele voinicului voi recunoaște cartea aia roșie din seria veche a Bibliotecii pentru toți cu poemele lui Labiș. În baltă cu Omar Khayam, să iasă nuferi. „La Lilieci” trebuie pus mai la orizont, ca să atingă marginea lumii. Dar ce să fac cu Groșan, dragul de el, cu „O sută de ani de zile la porțile Orientului”? O să îl las să se facă pom mare, să mănânce tot neamul din el și să aibă fructe vrăjite, cine le mănâncă să se prăpădească de râs.” Al doilea răspuns este un fragment din răspunsul lui Ioan Morar: „Poate că, în zilele care ne-au mai rămas fiecăruia, ar trebui să învățăm câte ceva din respectul pentru carte chiar de la Poporul Cărții. Care le depozitează într-o încăpere specială a sinagogii. Când aceasta devine neîncăpătoare, conținutul este îngropat în cimitirul evreiesc, asemeni cu o înmormântare umană, cu demnitate. Cărțile sunt puse în vase de lut sau containere curate și coborâte în mormânt („praf în țărână întorcându-se”). Uneori se îngroapă lângă mormântul unui rabin sau savant Torah (ca o onoare suplimentară). Cărțile sunt trecătoare, ca și noi. Doar că au viață mai lungă și luminează mai multe generații.” Varujan Vosganian, cu o răscolitoare zicere: „Cărțile astea, mai ales, mi-ar plăcea să rămână dincolo de mine în biblioteca familiei, să le mai răsfoiesc când, de Paștele morților, porțile dintre tărâmuri se deschid.”  Eu n-am un răspuns, deocamdată și murmur trei versuri: „Aproape-i secerișul. Ce vers ai/ când în țărână/te vei întoarce/el să ne rămână?…” Aștept inspirație de la cununa din smicele de salcie. Și pentru voi, cititorii mei, o cunună din mlădițe de salcie.