Gândurile nu-mi dădeau pace. Rezultatul referendumului din Moldova mă bulversase. Sunt surprins, moldovenii nu prea vor în U.E., oare tânjesc încă după katiușa rusească? Aveam impresia că toți românii moldoveni se vor încolona și vor mărșălui spre democrația vest-europeană, dar situația e critică acolo și pentru mine chiar confuză. Trebuie să mă documentez, să scriu pe această temă. Mai întâi, trebuie să aflu de ce mulți moldoveni din diaspora au votat contra valorilor europene? Ce dracu mai caută în Romania, Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, dacă aceste valori le cad greu la stomac? De ce nu se duc să muncească în Rusia? E nevoie de forță de muncă în Siberia, Kamceatka, Kolâma, în minele din Peciora și Ural, sau de carne de tun pe frontul ucrainean. Doar euroii sunt buni și restul pute?

Dar momentam, am altă preocupare. Pașii mi se îndreaptară automat spre baie. Prostata e în ultima vreme din ce în ce mai neprietenoasă, un bolovan stimulat de gravitație, ce îmi atârnă sub ombilic. O gheară invizibilă se joacă cu gogoloiul neprietenos, atenționându-mă că trebuie să urinez urgent. Ajuns în fața vasului de porțelan îmi dau seama însă, că nu-i chiar o treabă simplă, golirea vezicii. Trebuie să aștept, să-mi stimulez nervul vag, să mă gândesc cum m-ar putea ajuta Maricica de la clubul de striptease. Trebuie să-mi încordez mușchii fesieri, să fac o rugăciune, să implor divinitatea până când se ivește treptat câte o picătură și un jet timid, subțire ca un pai prinde viață, prelingându-se în zig zag, ca un cetățean turmentat. Maricica este o moldoveancă drăguță, din Chișinău. Blondă, cu ochi albaștri, nevinovați la prima vedere, nurlie, care se încolăcește pe bara de oțel ca o șerpoaică în călduri. Iarna trecută, într-o seară târzie de ianuarie, pe un ger cumplit, când inspirația nu-mi dădea ghes, am lăsat baltă articolul despre recalcularea pensiilor și m-am dus să beau un cognac Alexandrion, la Club. Frigul îmi contractase prostata în așa hal, încât aveam impresia că o centură metalică mi se cuplase între coapse pentru eternitate. În club erau câțiva întârziați, veniți doar să se hlizească la programul moldovencei și să încerce, dacă aveau noroc să o invite la o paranghelie sexuală, cu toate că de obicei era strict supravegheată de un killer al Sergheilor, clanul care se infiltrase în toate activitățile din oraș. Maricica își încheiase numărul și se retrăsese singură la bar. Își aruncase neglijent un capot chinezesc, matlasat, peste umeri, luase din obișnuință poziția vampei, picior peste picior, cu o țigară între degetele mâinii stângi, dar respira greu și din când în când strănuta cu năduf. Nasul ei mic și cârn, obrajii îmbujorați, cârlionții căzuți peste frunte îți dădeau impresia că ai în față o mică obrăznicătură feminină, dar ochii înlăcrimăți și privirea debusolată mi-au indus o emoție ciudată, care de regulă îmi era străină. Nu era în apele ei. Mi-am luat paharul și m-am tras lângă ea, vroiam să comunic cu cineva și poate mai aflam câteva secrete din lumea ascunsă a prostituției, subiect incitant pentru un viitor articol. Ne cunoșteam din vedere dar nu ne vorbiserăm niciodată. Am servit-o cu un gin tonic, ne-am privit câteva clipe în ochi, am cercetat interiorul barului și după ce am constat că nu era supravegheată am demarat discuția. Avea febră, n-avea chef de stat la taclale, dar trebuia să producă și nu putea să presteze în halul în care era. Gândul că se va întoarce la peștele ei fără suma negociată o teroriza. După o vreme, am invitat-o la mine. A acceptat fără niciun comentariu. S-a înfofolit cu o haină de blană naturală, care îi ajungea până la călcâie, și-a încălțat pantofii cu toc pe piciorul gol, mi-a aruncat în brațe un rucsac în care își ținea boarfele, telefonul și fardurile, m-a luat de braț și strânși unul într-altul, ca doi naufragiați, am luat-o la picior prin viscol, spre garsoniera mea. Ajunși acasă, probabil din obișnuință sau fiindcă era o căldură îmbietoare, Maricica și-a scuturat cu eleganță încălțările, a lăsat să-i alunece blana pe covor, s-a descotorosit de costumul de baie care o strângea și îi lăsase niște urme profunde în pielea catifelată, sub forma unor linii roșii, ca niște tăieturi de cuțit și s-a plimbat câteva minute, prin încăpere. Eram mut de admirație, aveam în fața mea un trup feminin de o perfecțiune copleșitoare, o statuie antică care prinsese viață. Mă întrebam contrariat, cum putea o asemenea femeie să suporte grosolăniile atâtor bărbați care îi trecuseră prin așternut. Pășea pe vârfuri, ca o felină care își urmărea prada, și își încrucișa coapsele viguroase ca o manechină versată, aflată pe podium, pentru prezentarea unei colecții vestimentare. Ochii ei limpezi erau o mare ademenitoare în care naufragiasem.

Sânii viguroși săltau provocator în ritmul pașilor făcuți și sexul acoperit cu o blăniță mătăsoasă aurie, în nuanța părului buclat, părea un medalion enigmatic, greu accesibil unui muritor de rând. Se oprise brusc și mă interogase gutural de ce rămăsesm țintuit locului. Era răcită, își dorea un ceai. I-am pregătit o baie caldă, un ceai de soc cu lămâie, i-am dat un paracetamol și am aprins focul în micul șemineu emailat care dădea o căldură moleșitoare. Am desfăcut apoi o șampanie, mă asigurase că merge cu antitermicul administrat și ne-am întins la povești.

Provenea dintr-o familie mixtă, destrămată de timpuriu. Mama ei era rusoaică, o femeie de viață, care umblase din bărbat în bărbat. Taică-său era moldovean, un păstor alcoolic de care nu mai știa nimic de mulți ani. Practic, imaginea lui i se resetase din memorie, dacă l-ar fi întâlnit, nu l-ar mai fi recunoscut. Părinții divorțaseră când avea cinci ani și o crescuse bunica dinspre tată, de aceea vorbea românește destul de bine, dar cu un puternic accent basarabean. Bunica, o bătrânică cumsecade, de modă veche, trăia modest într-un sat ascuns în lunca Cogâlnicului, într-o casă făcută din chirpici, cu lut pe jos în loc de pardoseală. La marginea satului, într-o poiană tapisată cu flori câmpenești de toate culorile, își pierduse într-o vară virginitatea, la 13 ani, în timp ce păștea caprele. După un an, plecase de acasă la Chișinău și, fiind prospătură fusese exploatată la maxim de o rețea locală de prostituție. Pe lângă numeroșii clienți din timpul zilei, noaptea trebuia să le satisfacă și poftele gorilelor din clan care o supuneau la tot felul de perversiuni. Se confruntase de la 15 ani cu numeroase probleme: sarcini nedorite, chiuretaje, boli cu transmitere sexuală, ruptură de vagin, extenuare sexuală determinată de programul infernal la care fusese supusă. Se obișnuise cu timpul, iar hoaștele versate o învățaseră tot felul de trucuri pentru a-și ușura munca. Apoi fusese detașată, mai degrabă vândută, nu știa exact care îi era statutul, la Kiev. Devenise treptat vedetă, crescuse, trecuse într-o altă categorie. Dar acolo lucrurile se complicaseră. Începuseră manifestațiile Maidanului, rușii ocupaseră Crimeea, peștii care îi hotărau viața se temeau că vor fi recrutați în armată, și normal că nu aveau chef să moară pentru ifosele politicienilor, când viața era atât de frumoasă. Clanul s-a evaporat rapid, s-a risipit fiecare pe unde s-a simțit în siguranță. Cei mai mulți au venit în România, fiindcă aici e liniște, legea se fentează ușor și viața e ieftină. S-au lipit de câte un oraș și au început să-și încropească câte un grup de acțiune, astfel că treptat s-au pus pe picioare. Serghei a ajuns în orașul nostru, s-a infiltrat repede în afacerile locale, și-a pus la punct un sistem de protecție tolerat de cei în măsură să asigure ordinea publică, iar ea și încă două colege, aduceau plusvaloare vieții de noapte, într-un domeniu fără concurență în urbea noastră. Nu se plânge deocamdată, e mult mai puțin solicitată decât la Kiev, mai are și micile ei escapade care îi mai aduc câteva mii de euro lunar, doar că situația asta nu va dura la infinit.

Am privit-o surprins, și-a dat seama ce gândeam și mi-a spus precipitat: vreau și eu o familie, un om al meu, copii, dar cu bașcanii ăștia nu se poate. După ce i-am spus și eu problemele mele cu prostata, bucuros că am cui mă văita, m-a asigurat că dimineața, după ce se va odihni, mă va vindeca. N-am putut închide un ochi toată noaptea, ce îmi spusese mă marcase, aveam la dispoziție material suficient pentru un articol consistent, dar nu știam dacă patronul ziarului va fi de acord să publice așa ceva, chiar dacă putea fi un subiect de senzație. Conștientizam însă că nu și-l dorea nimeni. În orășelul nostru de provincie viața curgea calm la suprafață, iar încercarea de a aduce la lumină dedesupturile clanului, relațiile cu administrația și poliția nu ar fi bucurat pe nimeni. O priveam cum doarme, torcând persuasiv ca o pisică, cu pieptul tresăltând ritmic, cu piciorul stâng curbat peste pilotă. Ca femeie, Maricica mă cucerise. Faptul că și-o trăgea cu cine apuca nu mai conta, mă fermecase. Sorbeam din când în când câte o înghițitură de șampanie Moet&Chandon și așteptam să fiu supus tratamentului vindecător. Din când în când alimentam șemineul, îmi încălzeam prostata. Pe la șase dimineața, Maricica, după ce s-a întins lasciv și a căscat provocator de câteva ori, s-a apucat serios de treabă. A întins pilota în fața șemineului, m-a așezat cu fața în sus și a început să mă maseze bucățică cu bucățică în zona inghinală, încât după câteva minute eram în extaz, chiar mai mult, am fugit rapid la toaletă urinând întocmai tinerilor pe care îi priveam cu invidie la toaleta publică. A urmat o sesiune de mângâieri reciproce, însoțite de o gamă variată de săruturi provocatoare și bineînțeles sex diversificat, deoarece Maricica ținuse să-mi arate toate tehnicile pe care le cunoștea. A fost o nebunie și abia pe la ora zece, când eram frânți de oboseală s-a hotărât să-și adune jucăriile și să plece. I-am dat subtil 100 de euro, nu doream să aibă neplăceri cu Serghei. M-a sărutat afectoasă, copleșindu-mă cu tandrețuri, fiind sigură în acel moment că sunt cel mai delicat și cel mai manierat bărbat pe care îl cunoscuse în viața ei. Din vârful buzelor îmi aruncase câteva cuvinte afectuoase: să ai grijă de tine, Scribălici; aluzie la meseria mea de gazetar. Ne mai vedeam din când în când la bar, îmi trimitea bezele în timpul programului la bară, și câteodată când scăpa de sub supravegherea tutorelui, dădea o fugă până la garsonierea mea, unde mă supunea tratamentului pentru prostată. Dar în această dimineață, în baie, jucam rolul lui Michael Douglas, dintr-un serial pe care îl văzusem pe Netflix. Un bătrân profesor, proprietarul unei școli private de actorie, unde practica tot felul de metode pedagogice inovatoare, chinuit ca și mine de năbădăioasa prostată. Aștepta concentratat în fața pișoarului, minute bune, să apară picăturile salvatoare. Se încorda, dar urinatul devenise și pentru el o treabă tare complicată. Îmi plăcea ca actor, avusese un cancer laringian, îmbătrânise prematur. Dar învinsese boala și continua să joace cu aplomb. Soției lui, Chaterine Zeta Jones, o minunțăie de femeie, care mă cucerise în Zorro, reușisem să-i iau un scurt interviu când filmase în România, în ciuda faptului că se ajungea foarte greu la ea. Mă întorsesem în bucătărie să mai beau un decoct de pufuliță, să iau o pilulă omnic, ca apoi să revin în fața toaletei. Minutele treceau și după tehnici repetate de încordare a pelvisului am reușit să mă picur puțin. În acele momente neplăcute, subconștientul mi-o aducea în prim plan pe Maricica, cu tratamentul ei salvator. Dar acum nu mă interesa masajul tantric, pe care mi-l făcuse, ci ardeam de nerăbdare să aflu cum votase la referendum. Mi-am clătit fața cu apă călduță, mi-am periat dinții cu pastă Elmex și pentru o clipă m-am privit în oglindă. Un chip obosit și ridat, nebărbierit, cu ochii mari și curioși, adânciți în orbite mă privea apatic. Referendumul din Moldova mă întorsese pe dos, eram o arătare de care orice copil s-ar fi speriat. Nu-i nimic mi-am spus, astăzi voi face o excepție. De obicei îmi plăcea să mă dichisec înainte de a-mi părăsi locuința, să arăt ca un dandy, dar acum eram focusat pe o singură idee. Cum votase Maricica la referendum? Citisem toată noaptea pe FB comment-urile postărilor care aveau ca subiect alegerile de la est de Prut. Și spre surprinderea mea, nu puține erau negative la adresa Mioriței Bârsan, președinta proeuropeană în funcție. Era acuzată că acoperise furtul unui million de euro, bani primiți de la U.E., că vroia să vândă țara românilor, susținuse miniștri care făcuseră afaceri la suprapreț cu resursele energetice importate, fracturase societatea moldovenească în două tabere ireconciliabile, proeuropenii și prorușii, tărăgănase licitațiile la aeroport, acceptase în partidul ei membri corupți, nu reformase justiția și vroia să transforme țara într-un rai LGBTQIA+. Guvernul susținut de ea îi fusese părtaș. În mintea unor alegători, mai era incriminată încă pentru mizeria din țară, pentru salariile și pensiile mici, pentru toată sărăcia acumulată de-a lungul deceniilor sub administrația sovietică și de o anumită aroganță care o îndepărtase de popor. Îmi era clar, în Moldova, la firul ierbii se produsese o ruptură periculoasă între cetățeni. Unii erau cu vestul, alții mai nostalgici susțineau estul, iar la mijloc, ca o corabie prinsă în malaxorul unui ciclon se afla un număr considerabil de moldoveni care nu-i simpatizau nici pe ruși, nici pe europeni dar vroiau o Moldovă suverană și nu erau mulțumiți de regimul politic al președintei. Miorița, se pare că pierduse controlul, euforia proeuropeană se diluase, iar opozanții proruși și oligarhii erau bine organizați, vehiculaseră sume mari de bani pentru cumpărarea a 300 000 de voturi în primul tur. Ciuma roșie de la răsărit nu capitulase, din contră, se întărise în Găgăuzia, în Transnistria și în raioanele de lângă Nistru. Abia acum realizam că presa din România subestimase toate aceste probleme și prezentase festivist doar vizitele la Chișinău ale politicienilor de la București și ale celor de la Bruxelles, eludând situația reală din fosta Basarabie românească, lăsând impresia că admiterea Moldovei în U.E. se va face en fanfare. După ce mi-am făcut o toaletă sumară, am pornit către Club. Era sfârșitul lunii octombrie, dar ploile acelea sâcâitoare care te pisau de obicei zi și noapte toamna, ceața densă și lăptoasă ce se prelingea dinspre Dunăre peste oraș, nu-și făcuseră încă apariția. În interior obscuritatea mă învăluise, reactivându-mi o stare anxioasă care mă invada în momentele de incertitudine. O melodie cântată de Suruceanu, se revărsa în surdină dintr-o boxă cocoțată pe un suport metalic, lângă bar. Într-un separeu, protejat de o draperie groasă din pluș roșu, am distins câteva umbre și am auzit râsul zgomotos al Maricicăi. Barmanul m-a întrebat politicos dacă servesc un cocktail sau caut pe cineva. I-am destăinuit mai mult în șoaptă că vreau să schimb câteva vorbe cu moldoveanca, porecla de alint a Maricicăi. A strigat ceva în rusește și draperia s-a dat la o parte, iar Serghei, patronul barului mi-a făcut un semn discret cu degetul. În interiorul intim al separeului, răstignită pe un colțar tapițat cu piele artificială stătea Maricica, sorbind dintr-o cupă de șampanie, veselă și vorbăreață, în ținută cochetă, cu o rochiță înflorată, decoltată generos, scurtă, cu volănașe înfoiate, de sub care se conturau coapsele plinuțe. Lângă ea, la o masă rotundă pe un scaun de metal stătea Serghei, care număra concentrat zeci de bancnote de câte o sută de euro pe care le primise de la un tip bărbos, cu ochelari negri, îmbrăcat în pantaloni și geacă din piele maron, pe care nu-l mai văzusem prin oraș. Serghei era un mascul atletic, înalt, cam la 1,90 m, îmbrăcat într-un tricou alb, din care ieșeau două brațe puternice, tatuate în exces. Purta blugi negri strânși pe picior, cizme din piele, ascuțite la vârf. Degetele de la mâna dreaptă îi erau încorsetate în inele din argint cu forme ciudate. Avea brățări groase din aur la încheieturile mâinilor și un lanț cu o cruce stilizată, tot din aur, îi atârna în jurul gâtului. Era tuns scurt, și avea o privire aspră care te scana cu neîncredere. Nu era vorbăreț din fire și nu-i plăcea să-l sâcâi cu tot felul de întrebări. Terminând de numărat banii, își concedie partenerul de afaceri cu un harașo sec și mă interogă scurt:

  • Salut, amu ce vânt te-aduce pe mata, la noi?

Am privit-o insistent pe Maricica și am întrebat precipitat: cum ai votat la referendum? Fața ei deveni dintr-o dată palidă, își întoarse privirile spre Serghei, implorând parcă ajutor. Eram nerăbdător, insistam:

  • Cum ai votat la referendum, spune-mi te rog? Rezultatul strâns pe care l-am văzut la știri m-a dat peste cap, nu credeam că românii din Moldova nu vor în U.E.?

Serghei mă privi concentrat, trase un scaun lângă el și mă agăță puternic de geacă, dându-mi de înțeles că trebuie să mă așez. Îmi turnă șampanie Cuvée într-un pahar, își drese glasul cu un tușit scurt, din gât, care nu prevestea vreo amabilitate și mi se adresă calm, într-o tonalitate joasă:

  • Gospodin, uite cum stă treaba. Maricica a votat, dar nu-i treaba ta cum a votat. Mă privi cu răutate și își aprinse o țigară Jin Ling.
  • Mda, murmurai stins, dar mă interesa dacă a votat da sau nu. Am citit că 20% dintre moldovenii din diaspora au votat împotriva integrării în Europa, cum e posibil?
  • Prea puțini, dacă votau toți cu Găgăuzov, acum terminam cu circul ăsta.
  • Cum poți spune așa ? mă aprinsei. Munciți în țări ale Uniunii, câștigați bani frumoși, ați văzut ce înseamnă democrația, aveți dublă cetățenie, nu înțeleg, vreți să vă întoarceți iar sub tutela Kremlinului? Dacă nu am putut încă să ne unim, fiindcă Basarabia e pământ românesc, măcar să fim împreună în cadrul Uniunii Europene, iar voi românii moldoveni să puteți scăpa de amenințarea rușilor.

Maricica se zgribulise în spatele lui Serghei și îmi făcea semne disperate să încetez. Mă dezamăgise. Serghei se aplecă peste masă, îmi puse o mână cât o cazma pe spinare, grea ca un bolțar din beton și începu să-mi explice rar, accentuând cuvintele:

  • Maricica, fetele și eu, că sunt tot moldovan, am votat cu Găgăuzov. Așa trebuie, punct. Și am o rugăminte, fiindcă am văzut că te agiți în on line; te iei de cei care nu o susțin pe Miorița, (Maricica schiță un surâs condescendent), le explici tu istoria Moldovei din vremea lui Ștefan cel Mare, îi ameninți că vor ajunge în Siberia dacă votează cu prorușii, le faci teoria drobului de sare și vrei să-i convingi că-n Uniunea Europeană curge lapte și miere. Ai grijă, mare grijă! Nu-i corect și nu-i bine ce faci, pentru tine!

Îl priveam năuc, nu pricepeam ce-l interesează postările mele de pe FB și Tik Tok, nu pricepeam ce nu-i corect și de ce nu-i bine pentru mine. În fond, spuneam doar ce gândeam. Mă precipitai și lansai un alt tir de întrebări:

  • Cum a fost posibil să votați un prorus? Cum puteți susține un găgăuz în detrimentul unui român? Cum?
  • Scribălici, interveni Maricica, fixându-mă cu ochii ei languroși, te agiți pentru nimic. Vedeți-vă voi de Românica voastră, că de Moldova avem noi grijă.
  • Dar voi, realizați ce spuneți? mă Păi dacă votați omul Moscovei, credeți că Moldova va mai primi fonduri europene, veți mai beneficia de cetățenia română?
  • Fii atent, ridică tonul Serghei, și bagă bine la cap ce-ți spun, că a doua oară discutăm altfel. Ai 2000 de euro de la mine , să te duci acasă, să te doară în cot de votul din Moldova și să dormi liniștit. Voi ziariștii o căutați câteodată cu opaițul.

Se scotoci prin buzunare, și mai aruncă o bancnotă de 100 de euro pe masă:

  • Suta asta e cea pe care i-ai dat-o pupezei mele pentru seara când a fost la Mulțumesc că ai doftoricit-o și dacă ești cuminte și nu-ți mai bagi nasul în blidele altora, din partea casei trece Maricica o dată pe săptămână pe la tine să te trateze gratis, de prostată.
  • Nu se poate, bravai eu (o uram pe Maricica, îi spuse lui Serghei ce se întâmplase între noi). Sunt ziarist, trebuie să scriu despre ceea ce se întâmplă în Asta e meseria mea.
  • Uite poznă, băietul aista chiar se crede Scribălici, tu nu înțelegi că acum jocul e altul? Miorița voastră, e ca o vrăbiuță pe lângă un erete rusesc. Acum patru ani a ieșit președinte fiindcă am susținut-o cu toții, moldoveni, ucraineni, romi, ruși, găgăuzi, speram că face marea cu sarea. Ne-am lămurit. Ea, și haștagiștii ei cu școli înalte, vor să facă o Moldovă după buchea cărții. Nu se poate. Dacă nu simți ce se întâmplă la călcâiul ciubotei, n-ai nicio șansă ca lucrurile să meargă bine. În țară e sărăcia cât casa, facturile depășesc pensia sau salariul, dacă nu faci o învârteală mori de foame. Și-apoi dânsa vrea să reformeze justiția. Nu se poate. De justiție am eu nevoie? Eu sunt întreprinzător omule, fentez legea, să pot trăi confortabil. Rușii dau mălaiul, cu ei ne facem, ce treabă am eu cine conduce la Chișinău. Și crede-mă, e vorba de un metru cub de euro, nu jucărie. Nouă ne trebuie unu cum e Găgăuzovo, om bun, cât a fost procuror n-a șicanat pe nimeni, o marionetă condusă de cei care știu care-i mersul lumii. Nu vezi cum stă treaba și în Georgia? A câștigat un miliardar, un om care vrea pace cu rușii ca să-i meargă și lui bine. Ascultă-mă, poți să ai zeci de diplome de la cele mai tari universități din lume, dacă n-ai parale și nu pricepi școala vieții, nu contezi.

Și la voi în Românica, se întâmplă la fel . Eu asta nu înțeleg, plângeți de mila moldovanului, dar la voi o să fie președinte unul cu o diplomă de bac trasă la xerox. Crede-mă, Miorița noastră nu știe ce-i viața. Cu ifosele și palavrele ei a supărat cam pe toată lumea.

  • Ești în eroare, mă înfuriai eu. Nu înțelegeți că acum e o luptă pe viață și pe moarte? (Maricica căsca plictisită). Se duce de râpă tot efortul de până acum, toate investițiile României și ale Europei vor înceta, prorușii vor închide granițele, veți fi la cheremul Moscovei, duceți dorul dictaturii bolșevice sau vreți să fiți carne de tun în Ucraina? Dacă pierdeți această ocazie, de a vă consolida democrația și de a vă educa în spiritul valorilor europene se spulberă orice speranță, și moare ideea unei Românii Mari, în viitor.
  • Măi omule, tună Serghei, voi românii sunteți naivi. Află de la mine că pe moldovan îl doare drept în cot de România Mare a voastră. El e moldovan, nu român și vorbește limba moldovenească, nu limba română. Voi românii habar n-aveți ce se întâmplă peste Moldovenii români sunt vreo 37%. Dacă ar fi ca ei să decidă ceva nu ar avea niciodată majoritatea necesară. Moldova e o corcitură umană, o droaie de neamuri viețuiesc acolo, așa că nu sperați să vrea găgăuzul, transnistreanul, rusul sau ucraineanul, să depindă de București. Omul care manevrează economia, băncile Moldovei, partidele proruse, e un evreu care s-a tras puțin la umbra Kremlinului, de ce nu a venit la voi? Moldovenilor le e mai bine cu Moscova, fiindcă vorbesc limba rusă, mai primesc și câteva mii de lei la alegeri, olecuță de votcă din când în când și viața li se pare trai pe vătrai. Mai sunt și zevzeci care cutreieră țara cu Europa în gură, dar acum li se înfundă.

Maricica nu mai rezistă, se ridică, își aranjă rochița care abia îi acoperea popoul și se gudură pe lângă Serghei, adresânduidu-se cu un glas mieros:

  • Nu te agita boss, n-ai cu cine , ei n-au cum să priceapă. În mizerie am fost cu rușii, în mizerie am rămas și-n vremea Mioriței și parcă se fură mai abitir acum. Iar de amenințările ei ne-am săturat.
  • Nu știți ce vorbiți, ripostai înfierbântat. O să plângeți amar dacă veți vota în turul doi un om al Kremlinului și chiar dacă credeți că veți scăpa, până la urmă tot în gulag veți ajunge,
  • Stop! urlă Serghei, bătând cu pumnul în masă. Ia-ți mălaiul și taci. Nu te băga, e treaba noastră. Mă prinse cu mâna dreaptă de sub bărbie, își pironi ochii scânteietori în ochii mei și cu o fața desfigurată, a la Ivan cel Groznic, îmi ordonă pur și simplu: stai pe curul tău!

Se întoarse atletic pe un picior și îmi aruncă peste umăr un cară-te, scurt. Eram turmentat, mă simțeam mahmur ca după o noapte de beție cruntă. Nu înțelegeam logica lor, iar amenințările din finalul discuției nu-mi căzuseră bine. Mi-am încheiat fermoarul la geacă și am ieșit în stradă. Un soare șugubăț se zărea printre teii care talonau strada. Parcă îmi spunea radiind de bucurie: așa îți trebuie dacă te bagi unde nu-ți fierbe oala. Nu eram în apele mele. Pe de o parte înțelegeam că situația în Moldova era mult mai complicată decât îmi imaginasem, iar Maricica mă dezamăgise. Un om rațional, nu ar fi trebuit să aibă niciun fel de așteptări de la o prostituată, sau escortă cum îi plăcea să se gratuleze. Dar, după nopțile petrecute împreună mi se cuibărise la inimă și rațiunea parcă intrase în vacanță. Mă grăbeam, prostata suportase destul, acum își făcea numărul. Simțeam o presiune insuportabilă în vezică, trebuia să urinez urgent.